În perioada postbelică poezia religioasă e un gen mai puțin abordat, dar cu atât mai interesant cu cât apare într-un context istoric nefavorabil, al unei societăți laicizate. Datorită faptului că filonul religios e camuflat în dimensiunea literară în cărțile lor, versurile religioase scrise de poetele șaizeciste nu au atras atenția criticii. Dintre acestea, cărțile de poezie ale Constanței Buzea apărute după ’89 sunt rezultatul explicit al unei experiențe profund religioase, iar un studiu aprofundat evidențiază o prezență constantă a elementului religios încă din primele ei volume.

             În poezia de factură creștină a Constanței Buzea sacrul ia mai multe forme care, fără să se excludă reciproc – așa cum a lăsat uneori să se înțeleagă critica –  adaugă trăsături originale operei poetei. Fie că este vorba despre vocabularul religios infiltrat în discursul poetic pe teme laice, de „religiozitatea melancolică“, interpretată drept erotism, sau de un fior religios care pătrunde toată existența exterioară poetei, componenta religioasă este intrinsecă lirismului Constanței Buzea, nu doar una dintre cele mai importante voci ale poeziei românești postbelice, ci și un caz rar de izbăvire prin poezie – o izbăvire în sensul cel mai autentic creștin.

IULIA RĂDAC