Vasile Voiculescu este unul dintre sfinții literaturii române. Credincios până la dăruire ascetică, el a fost alungat închis de mai multe ori, lăsat să moară literalmente de foame, boicotat, neglijat, marginalizat, suferind cu demnitate și cu stoicism loviturile sorții și ale unui neam pe care l-a servit cu credință. Trăind într-un exil interior, omul de cultură și scriitorul Vasile Voiculescu n-au încetat să înegrească hârtia, să stea de vorbă cu necunoscutul, să conceapă noi și noi stihuri care mărturisesc o credință de nezdruncinat. În anii de restriște, între 1947 și 1958, așa cum arată notațiile din josul versurilor volumului Călătorie spre locul inimii, el a scris preț de mai multe volume de versuri religioase și un maldăr întreg de proze care l-au făcut faimos. Concepându-și existența ca un călător „prin sihla de imagini", V. Voiculescu a rămas până la ultima suflare un călător spre poarta de aur a Paradisului, jinduind să beneficieze de privirea încurajatoare a Ingerului Domnului, de apropierea luminii de sus. El s-a transfomat treptat-treptat într-un anahoret al versului, într-un ascet al gândirii și un slujitor al omului și al lui Dumnezeu. Întreaga lui poezie stă sub semnul unei anumite fervori religioase care nu poate fi negată nici ignorată. El e poetul care trăiește plenar în zarea ortodoxiei și care, alături de Nichifor Crainic, a adus o contribuție substanțială la definirea ortodoxismului gândirist, printr-o creație care e atinsă din prima clipă de un aer profund metafizic, cu versul muiat în apele unei lumi creștine îndumnezeite.

MIRCEA POPA