Abstract

Autorul analizează semnificaţiile noţiunii de fericire, concept asupra căruia s-au oprit mai mulţi intelectuali români de marcă, între ei şi Nicolae Steinhardt. Steinhardt încearcă un fel de expunere genetică, cronologică, a fericirii, cu ceea ce o precede şi ceea ce îi succede. Aceasta este semnificaţia gândului său. Ceea ce intrigă în Jurnalul fericirii este faptul că datele nu se prezintă cronologic, ci surprind clişee din 1924 până în 1971. Etapele însă sunt clare, iar miezul întregului jurnal îl reprezintă detenţia şi botezul. Mecanismul declanşării sentimentului de fericire nu s-ar fi produs fără intervenţia detenţiei. Aceasta nu fiindcă detenţia ar fi neapărat necesară, dar pentru superficialul şi fluşturaticul Steinhardt a fost esenţială. L-a rupt, în termeni existenţialişti, de viaţa banală şi l-a pregătit pentru clipa trăirii autentice. Căci concepţia lui Steinhardt este evident existenţialistă, uneori şi declarată. După încreştinarea făcută în condiţiile grele ale detenţiei, dar cu toată gândirea şi simţirea, Steinhardt trăieşte clipa existenţialistă a fericirii.

ALEXANDRU SURDU