În taina pedagogiei şi a implicării Sale active în istoria Vechiului Testament, Dumnezeu acceptă construirea Templului din Ierusalim, pe care Şi-l asumă ca topos al prezenţei Sale, făcând din el o sursă a binecuvântării. Precedat de Cortul mărturiei, care i-a fost deopotrivă matrice tipologică şi exerciţiu pedagogic, Templul a avut un statut cu totul special în istoria experienţelor religioase vechi-testamentare, atât prin complexitatea funcţiilor sale liturgice, cât şi prin modul sensibil în care făcea posibilă „locuirea" Slavei lui Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Din „casa" Sa de pe Sion, Dumnezeu conduce şi judecă pe Israel în cadrul unei istorii cu finalitate mesianică, aşa cum a făcut pe vremea lui Moise din Cortul mărturiei. Către acest sanctuar măreţ al rugăciunii şi binecuvântării, urmaşii lui Avraam vor urca veacuri de-a rândul - în ritmurile unui pelerinaj ce se va impune ca o experienţă majoră a religiozităţii vechi-testamentare -, pentru a se regăsi împreună ca fii ai aceluiaşi popor şi a se întâlni cu Dumnezeul Cel adevărat, aşa cum odinioară, în vremea pelerinajului prin deşertul Sinai, se adunau în jurul Cortului mărturiei.

Menirea Templului din Ierusalim de a fi un semn elocvent al prezenţei lui Dumnezeu în poporul Israel şi un typos mesianic, va înceta odată cu activarea cultului Noului Legământ, întemeiat de către Mântuitorul Iisus Hristos. De fapt, potrivit Revelaţiei, în Hristos „locuieşte, trupeşte, toată plinătatea Dumnezeirii" (Coloseni 2, 9). După învierea Sa din morţi, Trupul pe care Şi l-a asumat din Fecioara Maria „pentru noi oamenii şi pentru a noastră mântuire", şi care este Templul desăvârşit al prezenţei personale a Preasfintei Treimi în viaţa lumii, va cunoaşte o stare nouă, transfigurată, care Îi va permite să fie prezent „în toată vremea şi în tot locul" până la finalul istoriei: anume, în cultul Trupului Său euharistic, celebrat „în Duh şi în Adevăr" (cf. Ioan 4, 23-24) de către Trupul Său mistic - Biserica.

IOAN BIZĂU