Ioan Alexandru s-a născut în noaptea de 25 decembrie a anului 1941, aşadar la Crăciunul trecut ar fi împlinit 70 de ani. S-a născut într-o noapte însemnată, noaptea când peste omenire a pogorât cea mai mare bucurie posibilă, întruparea Fiului lui Dumnezeu, devenit prin aceasta şi Fiul Omului. A fost, fără îndoială, nu numai unul dintre marii poeţi ai generaţiei sale, dar unul dintre marii poeţi români ai tuturor timpurilor, mai ales prin culmile atinse în volumele succesive Vămile Pustiei şi Imnele Bucuriei. A fost totodată unul dintre cei mai curajoşi şi stăruitori mărturisitori creştini, dintre intelectualii cu vizibilitate, în timpurile dure ale comunismului. Parcă niciunul dintre aceştia n-a avut, ca el, o atât de puternică şi de frumoasă iubire de Patrie. Autorul evocă momente din viaţa Poetului la care a fost martor, în primul rând cursurile universitare prin care el îşi comunica şi iradia credinţa. Trei au fost calităţile sale majore ale lui Ioan Alexandru şi, prin consecinţă imediată, rolurile importante jucate de el în viaţa spirituală a societăţii româneşti: Poet, proroc, învăţător. Dar mai presus rămâne Poetul, cu ale cărui versuri este presărat pe alocuri textul evocator. Se constată cu amărăciune că circulaţia poeziei lui Ioan Alexandru nu este, din păcate, astăzi, cea pe care ar binemerita-o valoarea ei intrinsecă, dar şi rolul jucat de autorul ei în contextul reprimării oricărei exprimări publice a Bisericii noastre sub comunism. Ioan Alexandru a fost un om întru care Dumnezeu a binevoit, încărcându-l cu talanţi de preţ, pe care el i-a sporit din plin printr-o slujire plină de abnegaţie.

COSTION NICOLESCU