Părintele Anania

Dan Ciachir

În primăvara anului 1989, Părintele Anania - aşa îşi semna scrisorile - era un arhimandrit pensionar, retras de şapte ani la Mănăstirea Văratec, unde începuse să diortosească, adică să plivească stilistic, versiunea românească a Sfintei Scripturi. Din 1976, după întoarcerea din Statele Unite, ocupase postul de director al editurii Patriarhiei, pe care îl părăsise în vara anului 1982 în urma unui conflict cu Patriarhul Iustin. Îl cunoscusem la înscăunarea Mitropolitului Antonie al Ardealului, în februarie 1982, unde fusesem poftit - abia împlinisem 30 de ani - atât la întronizarea din catedrală, cât şi la masa oficială din saloanele restaurantului „împăratul Romanilor" din Sibiu. Noul chiriarh al Ardealului invitase la instalarea sa şi o duzină de scriitori şi intelectuali, majoritatea de raftul al doilea, care îi sprijiniseră ostenelile cultural-literare. Sau „de publicist", cum avea să le califice în cuvântul său Patriarhul Iustin, cel admirat public de Noica, în calitate de elenist şi doctor al Universităţii din Atena, dar şi de preşedintele Karamanlis al Greciei, care îi spusese, tot în public: „Aşa ar trebui să ne vorbim noi limba - cu eleganţa cu care o vorbeşte Sanctitatea Voastră".

La masa din 6 februarie 1982 de la „împăratul Romanilor" l-am recunoscut, retras la o depărtare de câţiva metri, pe Valeriu Anania, scriitorul, după sprâncenele stufoase, negre ca reverenda care-l înveşmânta, vârstate de câteva fire albe. Îl priveam cu atenţie, ştiind că este autorul a două piese cunoscute, Mioriţa - prefaţată de Arghezi - şi Meşterul Manole - jucate pe scenele teatrelor. Dramaturg şi monah. Sau: călugăr şi dramaturg. Îi întâlnisem nu o dată numele menţionat în revistele literare. Era un sexagenar cu fizionomie leonină, dârză, şi totodată distinctă, peste care plana o umbră de răbdătoare, politicoasă sastisire, întrucât se succedau acele discursuri plate, nesărate, specifice unei instalări de episcop sau de mitropolit.

L-am abordat pe Părintele Bartolomeu Anania o zi mai târziu, pe culoarele unuia dintre cele trei vagoane de clasa întâi cu care se întorceau la Bucureşti oaspeţii mitropolitului Ardealului. S-a născut astfel o prietenie care a durat aproape trei decenii, din categoria magistru-discipol. Mai avusesem şansa, asemănătoare până la identitate, dar de o durată mult mai scurtă, la începutul anilor `70, a apropierii de Alexandru Paleologu. Din 1982, Părintele Anania locuia la Mănăstirea Văratec, în corpul de clădire fost al episcopului Partenie Ciopron, dar venea la Bucureşti unele perioade mai lungi sau mai scurte, unde, după ce îşi părăsise dubla chilie sau „apartamentul monahal" din incinta Arhiepiscopiei Bucureştilor, îşi cumpărase o garsonieră, la etajul întâi, într-un bloc de cărămidă aparentă din spatele magazinului „Adam", construit la începutul anilor `60 şi aşezat în hotar cu Cişmigiul şi cu clădirea fostului Minister de Război din Piaţa - mai degrabă scuar - Valter Mărăcineanu. Acolo îl ascultasem ore în şir, seara şi noaptea, de vreo două ori până la revărsatul zorilor. În decursul acelor sute de ore de discuţii am învăţat adevărata istorie a Bisericii noastre şi i-am aflat jertfele din anii de regim comunist. Dacă nu ar fi existat acele lungi întâlniri, n-aş fi ştiut cine a fost Patriarhul Justinian şi aş fi căzut în capcana cu „patriarhul roşu" în care au nimerit atâţia. Acelaşi chip al Bisericii îl mărturiseau şi stareţii pe care-i cunoşteam, însă Părintele Anania vorbea limpede, sintetic şi metodic. Nu evita nicio întrebare, nu se eschiva şi nici nu recurgea la sofisme şi paradoxuri. De aceea am spus că-l consider coautor la Cronica ortodoxă.

Părintele Anania avea un dar aparte - rar la oameni şi rarissim la români: orice afirmaţie a sa era confirmată mai devreme sau mai târziu. Era adevărată, chiar dacă pe moment părea incredibilă, absurdă, paradoxală, în răspăr cu o convingere generală... Treptat, după prăbuşirea fostului regim, am constatat că toate mărturisirile, toate spusele Părintelui Anania constituiau expresia adevărului. Aleg, în acest sens, un singur şi elocvent exemplu. Lucreţiu Pătrăşcanu era apreciat chiar şi de anticomunişti pentru declaraţia - „Sunt mai întâi român şi apoi comunist" - pe care ar fi făcut-o în 1946 la Universitatea din Cluj. Ministrul pe atunci al justiţiei, dar şi profesor universitar, Pătrăşcanu se dusese la Cluj ca să-i potolească pe studenţii aflaţi într-o grevă în care călugărul-student la Medicină Anania juca rol de protagonist. Încă din anii `80, Părintele Anania mi-a spus că Pătrăşcanu nu a formulat niciodată afirmaţia care i se atribuie; nici în 1946 la Cluj, nici cu vreun alt prilej. Astăzi istoricii îl confirmă: Pătrăşcanu n-a spus că este mai întâi român şi apoi comunist; mărturisirea asta i s-a atribuit de către acuzatori cu prilejul procesului care a dus la execuţia sa... În aceiaşi ani `80 îmi venea greu să accept o altă afirmaţie, mai mult decât paradoxală, a Părintelui Anania: aceea că existaseră oameni care intraseră deliberat în puşcărie în 1948 sau `49 pentru ca la „venirea anglo-americanilor" să poată revendica un portofoliu ministerial în virtutea suferinţei lor îndurate... Şi asta era adevărat. A existat chiar un episcop care se agita în acest sens, fapt ce reiese din documentele publicate de istorici.

În aprilie 1989, în Postul Paştelui, Părintele Anania îmi dăduse un telefon, spunându-mi, cu o expresie de pe vremuri desemnând tinerii necăsătoriţi: „Cavalerule, ce-ai zice dacă i-am face o vizită lui Lavrentie?... Mi-e dor de Căldăruşani. Poate îl rogi dumneata să ne trimită maşina...".

Părintele Lavrentie stăreţea pe atunci, ca şi astăzi, la Căldăruşani. Maşina mănăstirii era un ARO cu un singur loc, în faţă, lângă şofer, şi două bănci transversale în spate, evocând dubele cu care sunt transportaţi deţinuţii. Părintele Anania, care petrecuse şase ani la Gherla şi la Aiud, m-a corectat: acelea arătau cu totul altfel şi erau înfiorătoare. Pe drum, mi-a evocat Căldăruşanii din anii `50, când stareţ era Prea Sfinţitul Gherasim, actualul episcop, de 96 de ani, al Râmnicului, şi când încă se găseau în lacul chinoviei raci din belşug, dispăruţi trei decenii mai târziu. La Căldăruşani, Părintele Anania ajungea în vremea aceea în vechiul Dodge ai Mitropolitului Firmilian al Olteniei, ierarh cu gust artistic şi liră duhovnicească, adică poet.

Stareţul Lavrentie îl admira pe Părintele Anania, cu care îl vizitasem odată, spre bucuria sa, şi la Sinaia, mănăstire pe care o condusese din 1981 până în 1987. În după-amiaza de sâmbătă a zilei de aprilie 1989 în care am ajuns la Căldăruşani l-am plimbat pe Părintele Anania cu o barcă uşoară şi încăpătoare, din fibre de sticlă, vopsită în verde, împrumutată de stareţ cu o vară înainte de la o cabană de pe celălalt mal al lacului, pentru a o folosi. Am mers atunci vreo şase kilometri pe apă cu Părintele Anania, trecând pe lângă o mică cherhana, ajungând până la Grădiştea. Discutam despre Scrisoarea celor şapte, un protest cu substrat politic îmbrăcat în haină culturală, a cărui difuzare o anunţa din oră-n oră la radiojurnal „Europa liberă". Amândoi ştiam că protestul acela avusese opt semnatari şi ne întrebam cine se va fi răzgândit în ultimul moment. Seara, la stăreţie, am prelungit cu discuţia masa de post până după miezul nopţii. A doua zi nu m-am învrednicit să merg la Liturghie, unde Părintele Anania avusese protia, adică întâietatea în sobor. Slujba se sfârşise de mult; eram tot în odaia în care dormisem, când a bătut la uşă un monah tânăr pentru a-mi spune că Patriarhul, sosit între timp, mă pofteşte şi pe mine la masă.

Peste câteva minute intram în apartamentul patriarhal din acelaşi corp de clădire a stăreţiei construită pe la 1850, cu geamuri şi cerdac acoperit orientate spre latura de apus a lacului. În capul mesei ovale de lemn din sufragerie stătea Patriarhul Teoctist, în reverendă albă, cu capul descoperit, cu engolpionul la gât, încins peste mijloc cu un brâu violet; la dreapta sa se afla Părintele Anania, alături de care aveam să mă aşez. Patriarhul mi-a întins mâna, întrebându-mă ce mai fac, apoi am strâns mâinile celorlalte două persoane venite împreună cu el: a unui domn de peste 70 de ani, cu doar câteva fire de păr pe cap, îmbrăcat în costum la două rânduri, bine călcat, cu cravată asortată şi batistă albă la buzunar, evocând tipicul vestimentar interbelic. De altfel, din acele vremuri, de prin 1939, slujea Patriarhia în calitate de contabil. Purta numele de Ionescu şi era căsătorit cu scriitoarea Ioana Postelnicu, consacrată ca prozatoare în aceeaşi epocă.

Tinereţea monahului aflat lângă contabilul Patriarhiei era şi mai evidentă prin contrast. După ce am dat mâna cu protosinghelul Daniel Ciobotea, Patriarhul a exclamat: „Dan şi Dan...", aluzie la numele de botez al noului său consilier şi la al meu. Apoi s-a făcut rugăciunea de masă.

Între anii 1982 şi 1989, în care l-am vizitat adesea - locuiam la câteva sute de metri de locuinţa sa din Bucureşti - Părintele Anania era un marginal, îndeosebi după ce se pensionase, în lumea clerului şi mai ales a ierarhiei. O situaţie identică avea şi profesorul pensionar Dumitru Stăniloae. Existau ierarhi care preţuiau personalitatea şi opera literară a Părintelui Anania, precum arhiepiscopul Antim Nica al Dunării de Jos, sau episcopul-vicar Justinian de la Cluj, însă autorul era socotit un om ieşit din circuit. Poate de aceea era atât de încântat de ecoul uneia dintre cărţile sale, Rotonda plopilor aprinşi, apărută în 1983. Am recitit-o de nenumărate ori şi cred că acolo se află marele său zăcământ memorialistic, mai mult decât în Memorii, unde egocentrismul devine acut.

Dintre piesele Părintelui Anania, cel mai mult mi-a plăcut Greul pământului; numai Iorga a mai reuşit la noi să facă Bizanţul atât de viu şi de frumos. Din şcoală, de când am constatat, citind Baltagul, că Sadoveanu este lipsit, ca şi Marin Preda, de darul de a crea, vorba lui Paleologu, nu „personaje feminine", ci femei (Vitoria Lipan părându-mi-se un hermafrodit), nu am mai deschis nicio carte a lui Sadoveanu. Am făcut o excepţie la mijlocul anilor `80 cu Creanga de aur din motive de Bizanţ. Însă Bizanţul lui Sadoveanu era unul masonic, mistificat, fals ca şi ezoterismul căutat cu lumânarea de Vasile Lovinescu în Craii de Curtea-Veche. Atunci mi-am amintit de Greul pământului, de expresivitatea şi de autenticitatea sa.

În 1982, Părintele Anania mi-a oferit volumul File de acatist şi am descoperit astfel un poet strălucit, care făcea să vieze imnografia în vremea noastră; cele două poeme, afierosite acelui „tânăr avvă" Ioan Valahul, respectiv, Sfântului Ierarh Calinic de la Cernica, au un limbaj curat şi proaspăt, o sevă a laudei mustoasă, rezistentă nu doar la nivel de limbaj.

Mai târziu am dat peste versul acela superb: Nobleţea de-a fi singur şi dreptul la tristeţe. Este un vers uimitor. Întâlnind o traducere a Părintelui Anania dintr-un poem al Sfântului Grigorie de Nazianz, apărut într-o revistă bisericească în 1956 ori `57, înainte de a fi arestat, am văzut înrudirea, nu numai stilistică, cu „acel prea trist Grigorie". Am rămas surprins auzind pe un stareţ al Mănăstirii Nicula, moldovean de obârşie şi natură lirică, spunând că Părintele Anania este un singuratic. Cred că era în sensul acelei singurătăţi ultime evocată şi de apropiaţii lui Nae Ionescu.

Pe când scria la Cerurile Oltului, Părintele Anania m-a întrebat dacă aş vrea să traduc din italiană Imnul lui Petru Cercel. I-am răspuns că oricât m-aş strădui, nu aş atinge nici pe sfert muzicalitatea şi fidelitatea versiunii lui Al. Ciorănescu, pe care a şi adoptat-o.

Preţuiesc mult Cerurile Oltului, unde dialoghează un Socrate pravoslavnic, de Pateric, şi-un învăţăcel, despre icoană şi spaţiul eclezial. Cartea este superioară cărţii despre icoană a lui Evdokimov, autorul ei având avantajul de a fi deopotrivă teolog, preot, călugăr şi scriitor.

Atât în odăile în care locuia într-un corp de clădire de la etajul întâi al Arhiepiscopiei Bucureştilor, de unde l-a şi arestat Securitatea în revărsatul de zori al unei dimineţi de vară din 1958, cât şi în garsoniera din blocul de lângă Cişmigiu, am rămas surprins să văd atârnată pe un perete fotografia destul de mare a Părintelui Anania, sau chipul său tras în peniţă de un prieten grafician. Nu m-am smintit, poate şi pentru că în prima zi din septembrie 1981, în reşedinţa din Buzău a episcopului Antonie Plămădeală, zărisem în biroul său, pe perete, poze în care acesta apărea în cadru cu Papa Paul al Vl-lea, cu regele Gustav al Suediei şi cu un monarh de prin Ţările de Jos... „Măicuţele; măicuţele le-au aşezat aici", îmi explicase ierarhul văzându-mi privirea contrariată. Era şi el scriitor, autor al unei cărţi de pură ficţiune: romanul Trei ceasuri în iad.

Părintele Anania n-a căutat niciodată să-mi dea o explicaţie, francă sau iezuită, a chipului său expus la domiciliu. Într-una din seri, ca să-şi ilustreze o afirmaţie, s-a ridicat să aducă dintr un sertar al bibliotecii Testamentul Patriarhului Justinian pentru a-mi citi un pasaj. Făcând doi paşi, am zis în sinea mea: „Omul ăsta are o călcătură de mitropolit". Era o convingere spontană şi fermă ca aceea din 1969, când îl credeam pe Ţuţea - socotit de mulţi un mitoman senil - vorbind de la egal la egal despre Eliade, Cioran, Curzio Malaparte, sau evocând episoade din cariera sa de diplomat la Moscova.

Părintele Anania avea doi maeştri, pe care nu pregeta să-i mărturisească: pe Arghezi şi pe Patriarhul Justinian. Mi-a povestit cum fusese desemnat de acesta din urmă, cu prilejul canonizărilor de sfinţi români din 1955, ca interpret şi însoţitor al unui mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse. Tânărul diacon a ajuns să discute destul de franc cu el, astfel încât, la un pahar de vin, l-a întrebat, într-una din seri, de ce ruşii n-au căutat să valorifice înfrângerile suferite de Stalin în primele luni ale războiului din Germania, ridicându-se împotriva regimului comunist. „Deoarece nemţii, i-a explicat mitropolitul, se apucaseră să afirme că slavii sunt o rasă inferioară, iar ruşii chiar mai rău de-atât...".

M-am întâlnit cu Părintele Anania în decembrie 1984 la instalarea Prea Sfinţitului Gherasim ca Episcop al Râmnicului. Era o masă restrânsă, în palatul episcopal, la care luau parte Mitropolitul Nestor al Olteniei, înscăunatul, ministrul cultelor, al cărui secretar, aşezat la cealaltă masă, cu noi, şi-a făcut discret cruce, după binecuvântare... Masa aceea de la parterul clădirii administrative a episcopiei aduna invitaţii de categoria a doua; acolo a strălucit prin vervă Părintele Anania. Una dintre maici i-a spus: „Vă mai amintiţi, Prea Cuvioase, cum ne învăţaţi, la Bucureşti, la Palat, că trebuie să servim prin dreapta?...".

În 1948 sau `49, Patriarhul Justinian l-a trimis pe diaconul Bartolomeu Anania, împreună cu un alt călugăr, cu care era prieten, Grigorie Băbuş, să caute pe la mănăstirile din Oltenia nişte maici destoinice care să servească la mesele de la Palat unde veneau Petru Groza, ba chiar şi Gheorghe Gheorghiu-Dej cu fiicele, ca şi alţi stâlpi ai noii Ocârmuiri, care puteau fi uneori îmbunaţi cu bucate şi băuturi. Justinian le-a dat un şofer şi unul dintre cele două jeepuri Willis primite cadou prin `45 de Patriarhul Nicodim de la generalul sovietic Susaikov. Călugării nu ştiau că Securitatea avea acelaşi tip de maşini, folosite la descinderi şi arestări, aşa încât, de cum opreau într-un sat, se stingeau toate lămpile şi ţăranii ieşeau pe ferestre luând-o la fugă.

E păcat că atâtea episoade pe care Părintele Anania le povestea cu farmec şi umor nu şi-au găsit loc în volumul său de memorii. Condamnat la 25 de ani de închisoare în 1958, a ajuns la un moment dat într-o celulă de la Gherla unde a găsit doi oameni cu cămăşi şi cioareci de ţărani maramureşeni care... vorbeau între ei franţuzeşte şi încă destul de bine. Preţ de trei ani de zile împărţiseră celula cu un fost diplomat care îi învăţase franţuzeşte ca să le treacă tuturor mai uşor timpul.

Părintele Anania avea o generozitate organică în care cred că se întâlniseră experienţa mănăstirii cu a puşcăriei, în sensul că împărţea cu tine orice: mâncarea de post pe care i-o pregătea bătrâna sa menajeră basarabeancă Maria când venea la Bucureşti, ţigările americane sau pixurile franţuzeşti BIC. Auzindu-mă că îmi plac pixurile BIC, care scriau pe orice hârtie, fără să lase scame, îmi oprea din cele primite periodic de la un preot din Paris...

La începutul lunii mai 1990, i-am făcut o vizită, după revenirea în scaun a Patriarhului Teoctist şi începutul declinului Grupului de reflexie pentru înnoirea Bisericii. Ne-am aşezat, pe la ora 8, pe când se însera, la cafeaua pe care o pregătea în bucătăria garsonierei, dând-o în clocot de trei ori, punând apoi în ceşti caimacul cu linguriţa, peste care turna conţinutul ibricului... M-a îndemnat să-i vorbesc despre călătoria de 12 zile pe care o făcusem în Malta.

Ce-i puteam povesti unui om care trăise peste zece ani în Statele Unite, fusese în India cu Patriarhul Justinian, în Canada, şi prin majoritatea ţărilor din Apusul Europei, inclusiv cele nordice?... Cu câteva săptămâni în urmă fusese, de altfel, în America, pentru a-şi recupera lucruri lăsate acolo cu 15 ani în urmă.

Zilele din Malta fuseseră pentru mine un dar al lui Dumnezeu, întrucât, în afară de câteva săptămâni petrecute în Iugoslavia la vârsta de 14 ani, în 1965, unde tata avusese o bursă, nu ieşisem din ţară - nici măcar nu încercasem - până la prăbuşirea regimului comunist. În Malta, unde fusesem ca particular, locuisem într-un hotel de cinci stele, ca şi ceilalţi invitaţi - doi polonezi şi un ungur - cu care luasem parte la un colocviu consacrat evenimentelor din Răsăritul Europei. După două ceasuri de vorbă, am spus cu tonul mărturisirii unei nedumeriri: „Am locuit în hotelul Dragonara, am mers la o recepţie dată de primul-ministru, ne-a primit şi ne-a decorat preşedintele Maltei, însă nu am băut în 12 zile un vin pe care să-l ţin minte, Biserica noastră are vinuri mult mai bune decât acelea din care am băut în Malta..."

Am văzut cum i se luminează privirea: „Uite, pentru că ai spus asta, o să bem amândoi un pahar de Cotnar autentic de la Bucium. Am primit trei sticle din care n-am băut nici măcar o jumătate de litru cu fratele meu". Ştiam din auzite - întrucât nu-l gustasem - că adevăratul Cotnar se găseşte în viile Bisericii.

DAN CIACHIR