TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Valeriu Anania: Scrisul ca rug aprins în pustie


 

Valeriu Anania: Scrisul ca rug aprins în pustie1

 

 

 

 

 

Theodor Damian

 

 

 

 

Un scriitor e un magician al cuvântului. El încântă şi descântă în acelaş timp. Încântă în aceea că pune cântul în cuvânt atunci când cuvântul s-a banalizat, adică îi dă o conotaţie nouă, îl sacralizează. Descântă în aceea că scoate cântul din cuvânt atunci când lumea nu mai ştie să-l asculte, tocmai pentru a-l feri de banalizare. După caz. După cum i se spune înlăuntru.

Scrisul e un fenomen de auzire interioară. „Auzit-am, pentru aceea am grăit". Iar glasul auzirii vine de dincolo de eoni. El te copleşeşte şi în acelaşi timp îţi trezeşte fiorul începutului. În această stare nu poţi să taci. Scrisul e mărturisire şi mai ales mărturisire de credinţă.

Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Clujului şi Mitropolitul Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului e un astfel de scriitor.

El scrie din partea pustiei, a rugului care arde acolo şi nu se mistuie, adică din prea plinul revărsat de Duhul peste el. Pentru omul pustiei briza blândă ce trece peste nisipul fierbinte este mană cerească, de cele mai multe ori indispensabilă pentru supravieţuire. Locuitorul pustiei a învăţat să-i simtă venirea, o adulmecă, citeşte semnele nevăzute ale locului şi se pregăteşte pentru ea.

Un astfel de om este şi Valeriu Anania. El are marele dar de a simţi lucrurile, de a le intui, de a le citi în cele ce se întâmplă în jur, de a se pregăti şi interveni mereu „la ţanc", pentru a le folosi în împlinirea unui ţel bine determinat, bine intuit.

 

Memoriile Mitropolitului spun marelui public esenţialul vieţii şi evenimentelor prin care autorul lor a trecut, atestă împletirea vieţii sale cu cea a instituţiei pe care a slujit-o fără întrerupere: Biserica. Totuşi, dacă volumul oferă şi amănunte care pot părea că nu sunt neapărat importante, aceasta poate fi doar aparenţă. În fapt şi aceste amănunte sunt esenţiale atât din punct de vedere al completării contextului evenimentelor, cât şi din cel al modului în care acestea ajută la savurarea lecturii, ele permiţând autorului, mai mult decât dacă ar fi produs un jurnal al vieţii sale în date, să arate, cu voie sau fără de voie, inegalabilul său talent scriitoricesc, astfel că lectura devine pe rând un act euharistic, pentru că autorul reuşeşte în mod real să împărtăşească firul trăirilor sale cititorului, un banchet intelectual, şi totodată un pelerinaj făcut cu permisiune, în sufletul, viaţa şi istoria unui om.

Într-adevăr, Valeriu Anania a avut o viaţă palpitantă, dramatică; Dumnezeu i-a rânduit să joace roluri cheie, cel mai adesea salutare, în imensa listă de popasuri făcute pe parcursul vieţii, şi, dacă vrem, nu numai în popasuri, dar şi în însăşi înaintarea pe cale.

Scrisul lui, cum se vede şi din poezia sa, este ca un cântec de întărire, ca marşul ostaşului ce cântă să-şi întărească puterile, să-şi dea curaj, dar şi ca mod de a da slavă lui Dumnezeu, cam aşa cum vorbeşte Fericitul Augustin despre călător când zice: „Cântaţi cu vocea, cântaţi cu inima, cântaţi Domnului cântare nouă. Cântaţi cum cântă călătorul. El merge şi cântă. El cântă şi înaintează. El cântă ca să-şi întărească puterile. Cântă şi tu ca să te întăreşti întru dreapta credinţă şi în sfinţenia vieţii".

Această conştiinţă a dreptei slujiri a lui Dumnezeu, menţinută cu încăpăţânare chiar şi în cele mai dramatice momente ale vieţii, i-a fost lui Valeriu Anania temelia verticalităţii arătate atât în relaţiile deosebit de critice cu autorităţile regimului comunist din România, cât şi în cele cu Biserica şi cu semenii săi.

Tot pe conştiinţa aceasta a dreptei slujiri trebuie pusă şi smerenia sa absolut surprinzătoare din punct de vedere uman arătată în multe rânduri şi în multe chipuri în Memorii (în multe alte locuri nu uşor de sesizat la prima vedere) care a culminat cu refuzul categoric de a accepta postul, întâi, de mitropolit al Moldovei, şi apoi, pe cel de patriarh, când acest lucru depindea de cel mai simplu gest de încuviinţare sau de cel mai uşor şoptit „da".

În Memorii Valeriu Anania se descoperă pe sine istoriei, ceea ce este un act de curaj. Această descoperire este făcută nu doar la nivelul evenimentelor prin care a trecut, ci şi la nivel de trăiri interioare, conficte, dileme, stări, rechizitorii de conştiinţă, itinerarii de conştiinţă atât din momentele când evenimentele descrise au fost trăite, dar şi din momentele ulterioare, cele ale confesiunii sale în clipele scrierii cărţii. Acest aspect psihologic al întregului demers împlinit aici îi dă acestuia o valoare şi mai mare prin aceea că relatarea este completă, faptului exterior arătându-i-se temeiurile interioare sau ecourile produse în sufletul autorului, pe care cititorul are şansa de a-l descoperi în totala inocenţă a tânărului anilor trecuţi, dar rămas pe mai departe în adultul ce a devenit de-a lungul timpului până în prezent.

Un act de curaj este şi sinceritatea de care Valeriu Anania dă dovadă până şi în cele mai intime aspecte ale personalităţii sale, cum ar fi chestionarea, repetată în volum, a vocaţiei sale călugăreşti, ca atunci când afirmă auto-critic: „Un călugăr atât de puţin mistic cum eram eu" (p. 77), sau „Mă întreb când anume mă travestisem: acum, sau mai demult, la mănăstirea Antim?" (p. 128), sau cum, mai şocant, zice în alt loc despre călugărirea sa: „De ce am făcut-o, nici azi nu sunt în stare să spun... Oricum e cert că nu am făcut-o din vocaţie" (p. 34), deşi vocaţia nu e întotdeauna un act conştientizat; uneori ea se manifestă, ca şi chemare, prin aceea că eşti împins de o mână nevăzută pe un drum ce ţi s-a hărăzit şi pentru care ţi s-au dat darurile necesare împlinirii scopului acelui drum.

În virtutea aceluiaşi curaj Valeriu Anania nu-şi înfrânează spiritul răzvrătitor atunci când simte că are dreptate sau când conştiinţa i-o impune. În acest context se poate remarca, de exemplu, curajul de a se fi predat singur la poliţie (p. 56) în condiţii în care existau toate circumstanţele atenuante de a se ascunde de ea, ca şi acela, sacrificial, de a lua asupra sa faptele altora pentru a-i salva de puşcărie. În acest sens iată-l mărturisind: „Momentele cele mai grele într-o anchetă penală sunt acelea în care trebuie să vorbeşti nu despre tine ci despre alţii" (p. 261).

Memoriile sunt un document bine venit şi din punctul de vedere al amănuntelor oferite despre mişcarea legionară şi al tipului de legături pe care autorul le-a avut cu mişcarea (de reţinut paginile în care Valeriu Anania vorbeşte despre omul-fişă ce devenise, despre rolul nefast al fişei în viaţa şi devenirea personală şi socială a unui om şi despre cum fişa te făcea să fii ceea ce n-ai fost), despre naşterea operelor sale care i-au adus consacrarea ca scriitor, şi foarte important, de exemplu, despre marea şi deosebita personalitate a Patriarhului Justinian Marina, om providenţial la cârma Bisericii în vremurile cele mai critice ale istoriei sale în România. Autorul evocă diplomaţia, înţelepciunea, curajul, dragostea de neam şi de Biserică ale marelui patriarh, modul cum a ajutat pe marii puşcăriaşi ai vremii (a se vedea exemplul lui Radu Gyr), Patriarhia fiind considerată de securitatea comunistă un veritabil „cuibar de rezistenţă" unde „şi-au dat mâna toate uneltele reacţiunii" (p. 249). Iată cum relatează semnificativ autorul curajul Patriarhului Justinian, greu de imaginat pentru acele timpuri şi condiţii:

„În cele din urmă, supărat şi nervos, Justinian a pus mâna pe telefon şi l-a chemat pe Constantinescu-Iaşi:

- Ascultă, domnule ministru, te rog să pui capăt discuţiei şi să realizezi o dată pentru totdeanuna că dumeanta eşti numai un membru al unui colectiv care se cheamă Consiliul de Miniştri, pe când eu sunt şeful unui colectiv care se cheamă Sfântul Sinod. Să fim bine înţeleşi!

În fapt, era aici mai mult decât înfruntarea dintre două orgolii, era reacţia promptă a Patriarhului la tentativa ministrului de a da expresie subordonării Bisericii faţă de Stat, subordonare pe care, deşi o simţea şi o accepta, în parte, din nevoie, Patriarhul nu voia s-o şi recunoască.

Ministrul n-a avut încotro şi a cedat; la Iaşi, în sunetul fanfarei, Patriarhul se arăta surâzător în uşa vagonului, cu ministrul după el" (pp. 216-217).

Memoriile sunt document de necesară informaţie şi în ceea ce priveşte starea emigraţiei, a exilului românesc în America (partea a II-a a cărţii) cu toate zbaterile şi problemele ei rezolvate şi nerezolvate, unde Valeriu Anania şi-a petrecut mai mulţi ani, lăsând şi acolo o urmă de neuitat. În această parte a volumului, un loc aparte îl ocupă „jurnalul hawaiian" al autorului.

Tot în partea a doua a cărţii, spre final, Mitropolitul Anania oferă detalii intersante despre traducerea Bibliei „Anania", act fundamental, uriaş, de cultură română literară şi bisericească. Cititorul află interesante mărturisiri despre această muncă de unsprezece ani în ceea ce priveşte diortosirea, re-editarea şi rescrierea sfintei cărţi „în întregime, de mână, copiată şi prelucrată cu migală, pricepere şi răspundere, folosind metoda comparatistă, ceea ce presupune consultarea permanentă a unei întregi biblioteci de specialitate" (p. 652).

Mitropolitul Bartolomeu a făcut această monumentală lucrare cu conştiinţa că oferă un dar neamului său (p. 655) şi totodată în deplină modestie (deşi se poate considera că nu era cazul) întrucât zice: „Noua versiune nu e opera mea, ci a tuturor celor care, într-un fel sau altul, m-au ajutat" (p. 653), modestie care se vede şi din „disponibilitatea de a renunţa la tipărirea numelui meu pe coperta sau pe foaia de titlu şi de a-l înlocui cu acela al Sf. Sinod" (p. 655).

 

Caracterul captivant al Memoriilor nu se datorează deci numai dramaticelor întâmplări - cele mai multe - relatate de autor, dar şi modului în care relatarea este făcută. Umorul (chiar autoironia), poate fi găsit peste tot (ca atunci când descrie cum se făcea cenzura publicaţiilor bisericeşti la Departmaentul Cultelor, p. 634) împletit cu tot cortegiul de tehnici literare care-i evidenţiază autorului calitatea de scriitor, „născut iar nu făcut", şi care fac din acest text de referinţă şi jurnal dar şi roman (descrierea personajelor şi faptelor se face ca în roman alternându­­­-se comentariul personal cu descrierea propriu-zisă) unde ce-ul este evidenţiat dar cum-ul nu este neglijat deloc. Parte integrantă din tehnica facerii textului sunt şi modurile de adresare dintre oameni sau dintre autor şi alţii, sau dintre el şi Dumnezeu.

La un moment dat, detaliind chinurile fizice şi psihologice ale închisorii în care se afla, autorul se adresează direct şi sincer cititorului; „Mă crezi, iubite cititor, că m-am clătinat?" (p. 265).

În aceleaşi condiţii uneori adresarea este făcută direct către Dumnezeu: „Ce mai vrei, Doamne, să faci cu mine?" (p. 343), adresare ca un geamăt, ca un strigăt al neputinţei, dar nu al necredinţei, ca un fel de strigăt psalmic: „dintru adâncuri am strigat către Tine, Doamne, auzi glasul meu"!

Tot parte a tehnicii scriitoriceşti ce caracterizează Memoriile este şi obiceiul autorului de a anunţa evenimente viitoare, creând suspansuri, ca atunci când scrie: „Nu ştiam însă că toate aceste îndrăzneli aveau să mă coste" (p. 261), evident, lăsându-l pe cititor curios să afle ce s-a întâmplat mai departe şi să nu lase cartea din mână. În alte instanţe Valeriu Anania anunţă întâmplarea ori surpriza în termeni vagi, doar pentru a stârni interesul, şi după aceea purcede la relatarea detaliată. Şi iarăşi, în multe alte cazuri recurge la alternanţa de mare efect între diferite tipuri de descrieri sau făcând neaşteptate intercalări de frumuseţe impresionantă. De exemplu, povestind despre groaznice stări ale zilelor de închisoare ce te ţin cu sufletul la gură, din când în când introduce câte un respiro ca acesta: „Vârful unui plop bătut de lumina electrică avea prin ferestre o strălucire metalică" (p. 264), respiro care pe de o parte te relaxează interior, iar pe de altă parte te face să aştepti cu şi mai multă nerăbdare urmarea povestirii.

Iată un alt exemplu; „Vaiete şi răcnete de om chinuit răzbăteau prin pereţi. Frunzele plopului tremurau metalic" (p. 264) sau: „Se ridica luna pe un cer limpede ca sufletul Fecioarei" (p. 311).

Când cititorul are în faţă un tom de aproape 700 de pagini, aceste strategii de creaţie literară devin necesare, iar Mitropolitul scriitor le face cu talent şi îndemânare.

Memoriile lui Valeriu Anania sunt o spovedanie neobişnuită, cu elemente pe care nu le-a spus niciodată nenumăraţilor lui anchetatori, dar pe care le spune acum marelui public şi istoriei.

 

* * *

Valeriu Anania scrie dinspre partea pustiei. Călugărirea lui va fi fost poate o întâmplare, cum se face aluzie în volum, dar aceasta era în el ca pustia în schimnic. El scrie din focul rugului aprins în interior, adică din prea-plinul revărsat de Duhul peste el.

 

1Memorii, Ed. Polirom, Iaşi, 2008, 696 p.


 

THEODOR DAMIAN