Despre ortodoxie, naţionalism şi schisma bulgară

Laurenţiu Mănăstireanu

Vizitând în anul 1889 Palatul Patriarhal din Constantinopol, preotul Alexandru Mironescu remarca în sala cea mare de recepţii tabloul uriaş având ca temă investitura celui dintâi patriarh de sub dominaţia otomană, Ghenadie Scolarul, de către sultanul Mahomed II. „O închipuire foarte potrivită a raporturilor dintre Biserică şi Stat" - concluziona călătorul; căci Biserica ortodoxă ca instituţie în stat era îndatorată la ascultare şi supunere, „la sprijinirea şi sporirea intereselor statului, a culturii, consolidării şi dezvoltării lui naţionale: dar totodată şi la ferirea lui de exclusivismul naţionalist, indicându-i comunitatea sau afinitatea de religie cu alte state"¹.

Cu toate că naţionalismul pătrunsese în Balcani încă din secolul al XVIII-lea, a fi naţionalist însemna încă pentru mulţi o cădere în păcat din care mântuirea nu putea veni decât prin ortodoxie. De la a cugeta că eşti deosebit ca neam dreptcredincios faţă de alte neamuri de creştini ortodocşi, nu era decât un pas până la ură, ceartă între neamuri, războaie. În anul 1889, anul călătoriei preotului român în Orient, în numele statului naţiune, în Balcani, naţiile îşi disputau încă fruntariile, bulgarii aflaţi sub suzeranitatea Turciei luptau pentru ideea Bulgariei Mari² şi drama patriarhiei ecumenice continua, căci Stambulov obţinea de la Poartă învoire pentru noi episcopate bulgăreşti în Macedonia³.

Universalismul ortodox fusese încercat pentru întâia dată prin desprinderea Bisericii Greceşti, dar nimic nu tulburase liniştea Bisericii Mamă mai mult decât o făcuse naţionalismul bulgar şi aşa numita schismă bulgară.

Adunând de pretutindeni preamăritele fapte ale neamului bulgar, apoi aşternându-le fără pretenţie, „fără cuvinte înalte politiceşti", pe înţelesul bulgarilor simpli, cuviosul Paisie de la Hilandar, cu scrierea sa Istoria slaveano-bolgarskaia (1762), va aprinde făclia naţionalismului bulgar, va trezi conştiinţa de sine, de limbă şi de neam: „Pentru folosul şi mulţumirea voastră am scris, acelor ce-şi iubesc neamul şi pământul bulgăresc şi care doriţi să vă cunoaşteţi trecutul şi limba"⁴. Obida bulgarilor, spunea Paisie, „nu vine atât de la stăpânirea turcului, cât mai ales de la arhiereii greci...". Astfel, cuviosul călugăr imprima naţionalismului bulgar o componentă în primul rând antigrecească şi mai puţin antiturcească, căci acele vremuri de la început, spunea el, când au venit agarienii (turcii), cu toate atrocităţile lor, „biserici schimbate în geamii, locurile sfinte şi mănăstirile robite şi nimicite, oameni ucişi, jale peste tot", au fost demult trecute, iar creştinii „Aşa au plâns până au trecut acel rând de oameni, apoi s-au obişnuit încet cu turcii, care şi ei la început erau mai cruzi şi mai hrăpăreţi, apoi ... s-au mai îmblânzit..."⁵.

Mult mai răi erau consideraţi grecii, care „nu lasă vlădici de limbă bulgară, numai greci", cât despre ruşi şi sârbi, Paisie zice: „Ruşii şi sârbii ne hulesc că suntem proşti şi fără carte, dar ei să mulţumească lui Dumnezeu că i-a ferit de jugul arap şi de asuprirea ierarhilor greci"⁶.

Imaginea jugului otoman va fi astfel introdusă de ieromonahul Paisie în discursul patriotic bulgar, iar eliberarea din strânsoarea jugului va da un ţel luptei pentru independenţa religioasă. Jugul sclaviei grele a agarienilor era invocat încă din secolul al XVII-lea în ecteniile Bisericii Ruse „întrebuinţate la timpuri şi nevoi" cu ocazia războaielor ruso-turce. Imagini apocaliptice erau înfăţişate credincioşilor ruşi. Bisericile erau pustiite, altarele erau surpate, sfintele odoare erau spurcate de agarieni, iar credincioşii din sânul iadului, în bătăi şi torturi, prinşi în mâinile amarelor suferinţi se rugau pentru îndurare⁷.

Scuturarea acestei poveri opresive de pe umerii creştinilor nu reprezenta, după cum remarca Maria Todorova, „doar un act radical şi complex de rupere cu trecutul, ci şi negarea acestuia"⁸. Trecutul însemna pentru creştini numai jale, asuprire şi oprelişti în practicarea credinţei străbune.

Din vechime, religia creştinilor din Imperiul Otoman era una tolerată. Religia statului era islamul, iar legile turceşti, ce-şi aveau originile în doctrinele Coranului, nu puteau fi aplicate decât mahomedanilor. În schimbul plăţii djiziei (capitaţiei), creştinii (dhimmi), protejaţi formal în numele unei religii cu vocaţie universală de statul islamic, aveau libertatea de a se organiza după religie în comunităţi religioase numite milleturi (naţiuni). Cu toate că Hattişeriful⁹ de la Ghűlhanè (1839) întărit prin Hattihumaűmul din 1856, garanta creştinilor libertatea de cult, egalitate civilă şi respectarea vieţii şi averii, autorităţile provinciale puneau nenumărate oprelişti în aplicarea acestor firmane. Greutăţi întâmpinau creştinii ortodocşi din Turcia atunci când doreau să-şi zidească şcoli şi biserici, să folosească clopote sau să se constituie în comunităţi religioase. Învoirile (iradelele) se primeau numai de la Sultan, pentru obţinerea lor se plăteau taxe către cadii (judecători) şi fruntaşii turci din administraţie, iar aplicarea lor se făcea cu greutate. Invariabil, de exemplu, sultanul îşi încheia iradeaua pentru ridicarea unui sfânt lăcaş cu următoarele ordine: „vă pun în vedere tuturor autorităţilor să daţi voie pentru zidirea numitei biserici în condiţiile prevăzute mai sus. Vă mai pun în vedere prin această împuternicită iradea să daţi tot concursul trebuitor şi să aveţi şi voi mare grijă pentru a nu fi împiedicaţi locuitorii în timpul zidirii acestei biserici nici de autorităţile civile şi nici de altcineva"¹⁰.

Toate aceste oprelişti şi multe altele i-au determinat pe creştini să vadă în musulmani inamicii credinţei lor, şi să le înrădăcineze impresia „că ei trăiesc sub jugul sclaviei de care au dreptul şi datoria de a se elibera"¹¹.

Nici Constituţia publicată în decembrie 1876, după înăbuşirea în sânge de către Turcia a răscoalei din aprilie a bulgarilor, nu mulţumea pe creştini, căci articolele referitoare la libertatea religioasă erau ambigue în formularea lor¹², iar „convieţuirea populaţiilor, după cum remarca contele Andrassy în anul 1876, poate fi asigurată numai în acel caz când religia creştină, după drept şi în faptă, va fi pusă într-o poziţie cu totul egală cu islamismul, şi când va fi recunoscută şi respectată solemn, iar nu numai tolerată, cum este în timpul prezent"¹³.

După expresia unor notabili bulgari, noua Constituţie nu era altceva decât „o nouă ediţie a humaiurilor şi haturilor mucezite prin arhive care nu s-au executat"¹⁴. Pentru bulgari, independenţa naţională garanta progresul, însemna ruperea de un trecut anacronic, caracterizat prin fanatismul religios înrădăcinat al turcilor, un trecut demn, spuneau ei, de evul mediu: „nu este nici un păcat, dacă o naţiune de 7 milioane, care în cursul celor 5 secole întregi a fost condamnată la sclavie, acum caută o soartă mai bună, care să-i asigure averea, viaţa, neviolarea domiciliului şi care să-i facă posibil progresul pe calea civilizaţiei" - se spunea într-un memoriu al notabililor bulgari înaintat marilor puteri în primăvara anului 1877¹⁵.

În sprijinul demersului naţiunii bulgare, ca dovadă a eşecului administraţiei turceşti, stătea chezăşie trecutul turcilor dar şi dezastrul financiar prezent, lipsurile popoarelor supuse, cu toată fertilitatea locurilor şi hărnicia oamenilor. Manifestările de simpatie în favoarea creştinilor din Turcia, în special după răscoala bulgarilor din aprilie 1876, puteau fi citite în presa engleză: „o naţiune care se compune numai din mahomedani se guvernează foarte bine; îndată ce ar veni însă în contact cu altele eterodocse, se începe lucrarea diabolică şi catastrofele ce vedem astăzi în Bulgaria [...] Turcia niciodată nu a căutat a guverna; creştinii nu au devenit supuşii săi. Suzeranitatea aduce cu sine protecţiunea, dânşii însă n-au dobândit niciodată o protecţiune"¹⁶.

Incercarea de a scăpa de acest jug detestat prin recurgerea la forţă, în timpul răscoalelor bulgarilor din 1876, îi motiva pe bulgari în faţa opiniei publice europene favorabilă altcumva rezolvării pe cale diplomatică a problemei orientale. Daily News acuza pruncuciderile, violurile, crimele înfăptuite de turci, iar Times, descriind în amănunt masacrele din Bulgaria, concluziona: „majoritatea cea mare a mahomedanilor e acum mai fanatică de cum a fost înainte cu o jumătate de secol..."¹⁷.

Cu toate acestea, mult mai greu de suportat pentru creştinii bulgari era oprimarea grecească, care venea din interiorul comunităţii creştine, de la arhiereii greci, de la cei de o credinţă. „Dar din nefericire, spunea cuviosul Paisie, grecii nu ne lasă vlădici de limbă bulgară, numai greci..."¹⁸.

În aşezările din Turcia, biserica şi şcoala, care erau întreţinute de comunităţile de creştini, erau strict supravegheate de arhiereii greci. Preoţii îşi cumpărau darul sfinţeniei de la arhierei, iar episcopii şi mitropoliţii nu erau aleşi de creştini, ci erau trimişi direct de la patriarhie, majoritatea dintre ei fiind greci. Mai mult, Guvernul otoman a rămas numai cu grija colectării djiziei şi aceasta dată de multe ori în antreprenoriat arhiereilor greci. Astfel, creştinii, în locul protecţiei promise de turci prin legământ (ahd), au rămas la discreţia patriarhiei¹⁹. Patriarhul a primit de la sultan şi jurisdicţie civilă asupra creştinilor păstoriţi; actele de naştere, de botez, de căsătorie sau divorţ, de înmormântare, se eliberau numai de arhiereii greci, iar judecăţile dintre creştini se făceau şi ele, bineînţeles, contra cost la episcopie.

În discursul revoluţionarilor bulgari şi în paginile publicaţiilor naţionaliste apare tot mai des imaginea vlădicii strângător de dări şi sugător de sânge din venele bulgarilor: „...vlădicii cumpără de la patriarh turma lui Hristos, iar beii şi călăii turci mănâncă din hambarele vlădicilor şi de aceia-i ajută să sugă din vinele bulgarilor şi ultima picătură de sânge"²⁰.

Asuprirea creştinilor atât de Guvernul turc cât şi de Patriarhie, în înteriorul milletului ortodox, a fost ca un catalizator în lupta pentru obţinerea autonomiei bisericeşti. Cuvintele simple ale cuviosului Paisie au animat până şi pe cei mai simpli bulgari, iar puţinii învăţaţi, care la început aveau vederi proelene, au aderat şi ei la mişcare. Aflaţi în fruntea luptei, clericii bulgari au cerut reintroducerea limbii bulgare în biserică şi îndepărtarea ierarhiei greceşti. Patriarhii s-au opus de la bun început cu înverşunare acestor revendicări care atentau la unitatea milletului ortodox recurgând la măsuri de forţă: exilarea capilor mişcării, afurisirea şi excomunicarea colectivităţilor de creştini bulgari care refuzau plata dărilor.

Proclamarea de către bulgari a episcopului Ilarion de Macariopolis²¹ drept cap al Bisericii Bulgare (1858), cererile de restaurare a patriarhiei de Târnovo şi a arhiepiscopiei bulgare de la Ohrid, precum şi pericolul pe care-l reprezenta prozelitismul catolic şi protestant din Balcani pentru ortodoxie, au obligat însă Patriarhia Ecumenică să facă unele concesii. În unele biserici se va introduce liturghia slavonă veche, în provinciile cu populaţia majoritar bulgară se puteau alege episcopi bulgari, iar din anul 1867 se va accepta înfiinţarea unui exarhat bulgar, o biserică autonomă, cu reşedinţa la Constantinopol, cu Sinod propriu şi mitropolit bulgar care urma să poarte titlul de „Exarh a toată Bulgaria". Dar cum bulgarii doreau ca jurisdicţia bisericească a noului exarhat să cuprindă toate teritoriile Turciei europene în care locuiau etnici bulgari, deci şi Macedonia şi Tracia, lucru neacceptat de Patriarhie, lupta bulgarilor continuă şi cu mai mare înverşunare, ducând în final la ruptura cu Constantinopolul.

Ca să pună capăt acestei frământări, sultanul Abdul Aziz în 28 februarie 1870 a dat un firman prin care recunoştea Exarhatul Bulgar în teritoriul Bulgariei şi a unei părţi din Macedonia şi Tracia, cu posibilitatea alipirii şi a satelor din alte provincii în care două-treimi din populaţie voia să se supună exarhatului (art. 10). Beratele (decretele) acordate persoanelor bisericeşti de sub jurisdicţia exarhatului nu puteau fi date decât cu avizul Porţii (art. 5); pentru afacerile ce priveau credinţa ortodoxă şi care aveau nevoie de o deliberare comună, Sinodul bulgar trebuia să se adreseze Patriarhul ecumenic şi Sinodului său (art. 6). În schimb, mănăstirile rămâneau supuse Patriarhiei ecumenice, Sfântul Mir era luat de Sinodul bulgar de la Constantinopol, iar în slujbele religioase din bisericile bulgare trebuia pomenit numele Patriarhului ecumenic²².

Astfel, drepturile acordate ab initio Patriarhului de către Sultan în 1453 erau încălcate; încălcate erau şi sfintele canoane care consfinţeau modul de administrare şi disciplina bisericească. Pentru a explica diferendul între Biserica Bulgară şi Patriarhie şi pentru a pregăti convocarea unui Sinod în chestiunea bulgară, patriarhul Gregoriu al VI-lea a trimis în octombrie 1870 o broşură cu acte doveditoare tuturor bisericilor ortodoxe autocefale şi mitropoliilor dependente de Constantinopol.

În 1871, adunarea naţional-bisericească bulgară a aprobat „Statutul Exarhial", iar la 6 februarie 1872 s-a ales primul exarh bulgar, Antim I, mitropolit al Vidinului. În luna aprilie, exarhul bulgar a fost primit în audienţă la sultan, care l-a decorat cu marea cruce a Medjidiei, şi l-a asigurat că bulgarii vor fi trataţi ca şi celelalte naţionalităţi ale imperiului²³. În 11 mai 1872, de ziua celei mai mari sărbători naţionale bulgare, Sf. Chiril şi Metodiu, exarhul bulgar a proclamat în prezenţa unei mulţimi imense, fără consimţământul Patriarhului, restabilirea independenţei Bisericii Ortodoxe Bulgare. Publicaţiile vremii apreciau că succesul se datora şi diplomaţiei ruse, iar ruperea legăturilor de unire cu Fanarul a fost sprijinită de Rusia „ca să pună baza naţionalităţii politice a bulgarilor"²⁴. Biserica Rusă, contrar evidenţelor, va căuta să transmită, de-a lungul timpului, prin foile ecleziastice proprii, ideea distincţiei între politica statului rus şi cea a Bisericii Ruse, care, declarativ, se considera „o parte a acelui întreg mare, care se numeşte Biserica ecumenică, o parte legată cu dânsa în mod organic, unde fiecare Biserică este un membru viu al acestui organism, strâns legat cu dânsul"²⁵.

Sinodul ecumenic convocat la Constantinopol în luna iunie, a proclamat în 16 septembrie 1872 schisma Bisericii Bulgare blamând şi condamnând filetismul, adică „deosebirile de triburi, certele, urele şi neunirile naţionale în Biserica lui Christos", iar pe cei care primesc acest filetism declarându-i conform sfintelor canoane schismatici²⁶. La acest Sinod au participat patriarhii Alexandriei şi al Antiohiei, arhiepiscopul de Cipru şi episcopii greci. Biserica Rusă, considerând că problema greco-bulgară nu priveşte temeliile Sfintei Biserici, credinţa şi adevărurile acesteia, nu a participat la Sinod, recunoscând astfel, cum au făcut şi bisericile autocefale sârbă şi română, schisma Bisericii Bulgare²⁷. Patriarhul Chiril al Ierusalimului delimitându-se şi el de „ideile înguste naţionale" a susţinut pe faţă independenţa Bisericii Bulgare, atrăgându-şi ura şi caterisirea care nu i s-a ridicat până la moarte²⁸.

Schisma a produs disoluţia uniunii religioase ortodoxe între greci, bulgari şi români (rum milletul). Bulgarii favorizaţi şi de circumstanţe politice obţin un statut civil privilegiat între fraţii creştini (bulgar millet), iar în disputa pentru dreptul de preponderenţă, după catagrafierea populaţiei de către greci şi bulgari, „elementul român se pierde pe hârtie din peninsula Balcanică" în statistici la rubrica „diferite naţionalităţi"²⁹.

Episcopii bulgari şi greci îşi dispută eparhiile³⁰, bisericile revendicate se închid de către autorităţile turce, până la cercetarea juridică a situaţiei³¹, antimisele cu numele exarhului se pun pe Sfintele Mese şi bulgarii îşi aduc păstori spirituali să le slujească în limba lor slavă³².

Singura cale de emancipare a credincioşilor români din Turcia rămânea calea petiţiilor adresate sultanului şi patriarhului căci „aşa lesne nu se vâră românul sub exarhatul bulgăresc. Numai că ameninţă cu el pe arhiereu şi într-o mare nevoie schimbă autoritatea bisericească pe cea bulgărească" - spunea un român din Bitolia³³.

În alte provincii însă, fiind ameninţaţi să-şi piardă identitatea naţională în disputa dintre exarhat şi patriarhie, românii înaintează memorii Bisericii Bulgare. Astfel, românii din eparhia Tulcea solicită printr-o petiţie mitropolitului Grigorie din Rusciuc să li se acorde „drepturi bisericeşti naţionale, fiind o naţionalitate distinctă". Mitropolitul, în numele exarhiei, decide ca toţi românii din toate eparhiile să aibă dreptul „de a avea biserica exclusiv Română, unde ei (românii) vor face liber serviciul divin în limba lor". Pentru aceasta, românii urmau să-şi constituie o epitropie compusă din membri laici de naţionalitate română. Epitropia română putea judeca eventualele neînţelegeri religioase dintre români, urma „a stărui" în orice afacere atât din oraş cât şi din ţinutul eparhiei şi avea dreptul de a ţine şedinţe naţionale în limitele statuate. Preşedintele epitropiei române avea dreptul de a elibera românilor acte de cununie şi de a aduna de la români drepturile arhiereşti care trebuiau predate mitropoliei bulgare³⁴.

Decizia mitropolitului bulgar a dat speranţe şi altor comunităţi de români. Astfel, într-un moment greu al existenţei sale, comunitatea română din satul Somova (cazaua Tulcea) în speranţa obţinerii de la guvernul turc a unei aprobări pentru construirea unei biserici noi în locul vechiului lăcaş năruit „ne mai voind a fi în starea de letargie şi amorţire în care a<u> zăcut până acum şi voind a intra într-o stare de lumină şi recunoaştere a dreptului lor religios", recunoaşte pe mitropolitul Rusciucului în locul arhiepiscopului grec al Tulcii Dionisie³⁵.

Naţionalismul cuviosului Paisie, la 1762, nu era numai ecleziastic, ci şi unul lingvistic. Limba bulgară trebuia să fie ca un liant pentru naţiune. Prin intermediul ei, poporul bulgar putea să-şi înţeleagă istoria, acele fapte însemnate ale crailor şi ţarilor bulgari şi ale vieţii spirituale bulgare. Limba populară era cea care dădea specific şi identitate etnică şi tot ea putea depăşi graniţele naturale ridicând în Balcani noi fruntarii. „Zic unii: grecii-s mai culţi şi mai «politici», iar bulgarii mai reduşi şi mai becisnici. De aceea mai bine cu grecii. Dar uită-te, neînţelepte, oare-şi părăseşte, vre-un grec - ca tine - limba, învăţătura şi neamul? ... Nu te amăgi!" - scria cuviosul Paisie³⁶. Lipsa de cultură a bulgarului de rând era pusă pe seama arhiereilor greci care nu îndrumau poporul spre şcoala bulgară, ci numai spre limba şi şcoala grecească.

Realitatea era însă alta. Din spirit practic, într-o lume săracă, în care numai banii însemnau ceva, după părerea unanimă a învăţătorilor şi a părinţilor numai limba greacă şi aritmetica erau ştiinţele care aduceau bogăţia. Să ajungi un negustor bogat ori zaraf era visul oricărui copil din şcolile elino-bulgare înfiinţate prin târguri³⁷. Copiii de ţărani, însă, nu puteau nădăjdui decât să ajungă, cel mult, preoţi prin sate. Sub streaşina bisericii sau în apropierea ei, într-o încăpere scundă, cu pământ pe jos, cu ferestre cât palma, câţiva copii strânşi în jurul preotului deprindeau cu greu buchiile şi cuvintele. Învăţau apoi timp de doi-trei ani pe de rost Ceaslovul scris în alfabetul chirilic, fără să înţeleagă sensul celor citite; unii reuşeau să silabisească şi Psaltirea. Numai cei care reuşeau, la apogeu, să înveţe cu multă suferinţă Apostolul şi ceva din Minee, ajungeau să fie unşi preoţi prin sate, chiar dacă nu stăpâneau bine tipicul³⁸.

Pentru bulgarii de rând, în lipsa unui sistem instituţionalizat de învăţământ în limba bulgară³⁹, un rol însemnat l-a avut tipărirea în Ţara Românească, a Noului Testament în limba bulgară (1828). Destinată fiecărui creştin în parte, tipăritura nu era o carte bisericească de cult, ci una de „luminare a cugetelor şi de îndreptare a limbii vorbite": „Desfătează-te cu citirea limbii tale materne, gustă şi vezi minunile pe care Mântuitorul nostru Iisus Hristos le-a făcut în petrecerea sa pe pământ" - stătea scris în precuvântare⁴⁰. Noul Testament tradus în limbaj popular pe baze fonetice, era o adevărată carte de învăţătură, căci unele cuvinte mai greu de priceput de creştinul de rând erau însemnate în text şi lămurite în josul paginii, sub linii, şi toate cuvintele purtau semne ajutătoare vorbirii curente. Cuvintele însufleţite de Dumnezeu aveau rolul de a le îndrepta viaţa bulgarilor, de a-i face pe creştini „prea înţelepţi, milostivi, cumpătaţi şi iubitori unul faţă de altul".

Limba unifica poporul dar în acelaşi timp îl şi separa de ceilalţi fraţi într-o credinţă accentuând, după cum remarca Maria Todorova, exclusivitatea şi rigiditatea hotarelor etnice delimitate⁴¹.

La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, în interiorul acestor plăsmuite hotare, se remodelează şi imaginea etnică a poporului bulgar, popor de oameni simpli, însă ospitalieri spre deosebire de greci. Toţi călătorii remarcă ospitalitatea bulgarilor. „Mai pretutindeni sunt sate bulgăreşti bune, unde poţi găsi demâncare şi vin de ajuns. Găseşti în acele sate slănină, carea iaste, pasăre rară în ţara tucească. Dară mai înainte cată a-ţi face semnul crucii în văzul bulgăroaicei" - scria în 1738 Mikes Kelemen într-o scrisoare de la Cerna Vodă⁴². Bulgarii sunt buni agricultori, „mai mult pe la pluguri, la praşilă, la oi", cum spunea ieromonahul Paisie. Imaginea bulgarilor, care în fiecare an primăvara trec peste Dunăre cu miere şi lucrează la români grădinile luate în arendă ca la întoarcere să fie ţinuţi în carantină şi jecmăniţi de agoniseală, se întâlneşte tot mai des în presa vremii şi creează un sentiment de compasiune⁴³.

Călătorii străini descoperă lumea slavă-bulgară: o lume patriarhală, necoruptă, care-şi păstrează folclorul, credinţa şi limba. Bulgarii sunt mari amatori de muzică şi de dans, remarcă Pouqueville, şi nu pleacă niciodată la drum fără un cimpoi din care scot sunete ascuţite, în zgomotul cărora toată lumea, până şi lăutarul se pune în cadenţă⁴⁴. Frumoasele bulgăroaice, împodobite cu salbe, cântă şi joacă pentru călătorii străini şi bătrânele satului aducând grâu într-un ciur îl presară în semn de belşug peste oaspeţi⁴⁵.

Biserica la rândul ei este păstrătoare a obiceiurilor creştineşti, credinţa şi iubirea faţă de ceilalţi credincioşi din comunitate este ca un liant pentru naţiune. Sub streaşina bisericii, pe laviţe de lemn, sătenii, cu preoţii lor, se strângeau după slujbă, precum strămoşii lor în vechile agape, să prăznuiască în amintirea celor morţi⁴⁶. Cu preotul în frunte, în dangăt de clopot, cu icoane şi prapuri, sătenii ieşeau pe ogoare să se roage de ploaie⁴⁷. „Uniţi-vă în cimitire, spun Constituţiile Apostolice, citiţi Sfânta Scriptură şi cântaţi psalmi în cinstea morţilor depuşi în aceste locuri şi pentru toţi sfinţii decedaţi în acest secol..."⁴⁸ şi credincioşii, în ajunul Sf. Arhanghel Mihail, se strâng în cimitir, preotul citeşte rugăciuni şi pomelnice, femeile împart colivă, se aprind lumânări, se toarnă apă şi vin pe morminte⁴⁹.

Pe aceşti preoţi de ţară, purtând într-o mână Sfânta Cruce şi în mâna cealaltă icoana Maicii Domnului, îi întâlnim de la începutul mişcărilor naţionale în fruntea mulţimii de bulgari pravo-slavnici. Până şi în anul 1881, la doi ani după constituirea celor două partide bulgare, tot preoţii vor obţine jurământul ţăranilor pentru apărarea Constituţiei de la Târnova⁵⁰.

După 1878, când Bulgaria, în urma Tratatului de la San Stefano, a fost declarată principat autonom, Biserica Bulgară ar fi putut să facă primul pas „arătând dor de căinţă şi de întoarcere în sânul Sfintei Biserici-Mamă"⁵¹, căci, din punct de vedere canonic, în urma actului politic săvârşit cu voinţă divină, devenea posibilă şi recunoaşterea bisericească. În zadar încercase până atunci guvernul turc aplanarea neînţelegerii între cele două Biserici. Patriarhul rămânea ferm în decizia luată, Exarhul aştepta mai întâi garanţii de la guvern, iar Divanul nu avea competenţă să schimbe o decizie luată în Sfântul Sinod. O bună ocazie a fost şi în anul 1909 când Turcia a recunoscut independenţa Bulgariei, dar lucrurile au rămas tot aşa până în anul 1945 când, în noua conjunctură politică, Patriarhia a hotărât să recunoască Biserica Bulgară.

Din anul 1880 Biserica Ortodoxă Bulgară a luat Sfântul Mir de la Biserica Rusă, iar în 1921, mitropolitul-primat Miron, în spiritul universalismului creştin, a trimis Bisericii Bulgare Sf. Mir ca „să nu rămână nicio clipă vreo ramură lipsită de Sfântul Mir, întrucât un asemenea lucru va fi în paguba credinţei şi a întregii Biserici Ortodoxe"⁵².

Cu trecerea timpului, spiritul s-a înnoit, inimile s-au îmbunat şi aşa numita schismă bulgară a fost înţeleasă de toţi datorită stăruinţei prin care bulgarii luptaseră pentru a li se recunoaşte naţiunea. Şi nici nu putea fi altfel, la sfârşit de secol XIX, într-o casă a Balcanilor aflată în flăcări.

1 Al. Mironescu, „O călătorie în Orient", în Biserica Ortodoxă Română (în continuare: BOR), XIII, nr. 7, decembrie, pp. 514-530.

2 Charles şi Barbara Jelavich, Formarea statelor naţionale balcanice, 1804-1920, Cluj-Napoca, 2008, pp. 203-205.

3 Se încălca astfel, încă o dată, principiul neintervenţiei puterii seculare în afacerile spirituale, principiu care guverna concordatul din 1453 încheiat între sultan şi patriarhul ecumenic.

4  T. Bodogae, „200 de ani de la apariţia «Istoriei slavo-bulgare» a lui Paisie de Hilandar (1762-1962)", în Mitropolia Olteniei, nr. 11-12, 1963, pp. 878-888. La 200 de ani de la apariţia scrierii, ieromonahul de la Hilandar a fost pomenit printre sfinţi, ca Sf. Paisie bulgarul.

5  Ibidem, p. 884.

6  Ibidem, p. 885.

7  BOR, III, nr. XII, sept. 1877, pp. 594-603. Literaţii ruşi au probat faptul că aceste rugăciuni sunt luate din Liturghia lui Petru Movilă, tipărită în Kiev la 1639.

8  Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, 2000, p. 256.

9  Hattişerif şi Hattihumaűm - ordine scrise purtând pecetea sultanului pentru a fi executate întocmai şi care cuprindeau şi cuvinte din scrierile sfinte.

10  Vasile Ursăcescu, Monografia Comunei Nalbant, Tulcea, 1910, pp. 41-42. Citat din învoirea dată de sultan în anul 1864 pentru ridicarea bisericii din Nalbant (Tulcea), localitate în care trăiau bulgari, români şi turci.

11  Citatul este dintr-o notă diplomatică a contelui Andrassy aprobată de Puterile Europei, preluată dintr-un ziar rusesc şi comentată în articolul „Drepturile religioase ale creştinilor în Orient" apărut în BOR, II, nr. VI, martie, 1876, pp. 435-347.

12  Constituţia din 1876 prevedea: „I. Statul turcesc ca atare nu are nicio religie, recunoaşte însă toate cultele, le scuteşte şi le subvenţionează. II. Fiecare naţionalitate şi confesiune are liberul exerciţiu al ritului său sub capul suprem al bisericii respective şi o administraţie autonomă complectă în biserică. III. Sultanul rămâne calif, şeful religiei musulmanilor şi capul suprem al statului [...]". v. Telegraful Român, XXIV, nr. 45, 6/18 iunie, 1876, p. 174.

13  BOR, II, nr. VI, martie, 1876, pp. 435-347.

14  Telegraful Român, XXV, nr. 23, 20 martie/1 aprilie 1877, pp. 92-93. Memoriu era semnat de notabilii bulgari din oraşele Rusciuc, Târnova, Şumla, Varna, Tulcea, Şiştov, Sliven şi Vidin.

15  Ibidem.

16  Idem, XXIV, nr. 67, 22 aug./3 sept. 1876, p. 261.

17  Telegraful Român, XXIV, nr. 65, 15/27 august 1876, p. 251 şi nr. 64, 12/24 august 1876, p. 248.

18  T. Bodogae, op. cit., pp. 884-885.

19 BOR, V, nr. 8, mai, 1881, pp. 529-544. Preotul cu ciorbagiul (primarul) şi fruntaşii satului fixau pe loc suma ce trebuia plătită de creştinii care ar fi fost apţi de luptă şi în stare să plătească djizia. Capitaţia se plătea în bani sau în natură. Se făceau şi abuzuri deoarece nu se ţinea cont de recoltele slabe obţinute în unii ani. De multe ori, preceptorii erau jefuiţi şi omorâţi şi, drept pedeapsă, sate întregi bulgăreşti erau măcelărite şi incendiate.

20 Liuben Karavelov, Povestiri, Bucureşti, 1956, p. 76.

21 În Duminica Paştilor, în 3 aprilie 1860, sub presiunea credincioşilor bulgari, episcopul Ilarion a înlocuit în rugăciuni numele patriarhului cu cel al sultanului semnificând astfel separarea Bisericii bulgare de Patriarhie. Exemplul a fost urmat de toate bisericile bulgare, cf. Guérin Songeon, Histoire de la Bulgarie, Paris, 1913, p. 324.

22 BOR, XXXVIII, nr. 5, august, 1914, p. 468-483. Exarhatul bulgar cuprindea eparhiile Rusciuc, Silistra, Şumla, Târnova, Sofia, Vraţa, Loveci, Vidin, Niş, Nişava, Kűstendil, Samocov, Velisa, Filipopol, sandjacul Slimno şi cazaua Sozopole - exceptând însă vreo 20 de sate dintre Varna şi Constanţa care nu erau locuite de bulgari.

23 Românulu, XVI, 22-23 aprilie, 1872, p. 357.

24 BOR, IV, nr. 1, octombrie 1877, pp. 57-58.

25 Idem, III, nr. 12, septembrie 1877, pp. 599-600.

26 Idem, XX, nr. 2, mai 1896, pp. 180-198.

27 Idem, IV, nr. VIII, mai 1878, p. 512.

28 Idem, II, nr. 1, oct. 1875, p. 75 şi idem, IV, nr. 1, oct. 1877, pp. 48-51. Guvernul rus a reacţionat în urma acestui incident prin sechestrarea imobilelor pe care le poseda Patriarhia Ierusalimului în Caucaz şi Basarabia, v. Trompeta Carpaţilor, XI, nr. 1037, 11 (23) feb. 1873, p. 2.

29 Idem, IV, nr. X, iulie 1878, p. 634-640. În Tracia, de exemplu, din 1,4 milioane locuitori, elenii erau 711.000, musulmanii 430.300, bulgarii 135.520 şi 140.000 erau „diferite naţionalităţi".

30 După catagrafia din 1876, bisericile bulgare au fost organizate în 17 eparhii, obligate anual să plătească o sumă bine stabilită pentru întreţinerea mitropoliţilor şi a exarhului bulgar. Ca urmare a acţiunilor întreprinse de Biserica Bulgară, până la Congresul de la Berlin (1878), numărul eparhiilor cu graniţe bine definite ajunsese la 21, v. BOR, II, nr. VI, martie 1876, pp. 434-435 şi idem, XXXVIII, nr. 5, august 1914, pp. 468-483.

31 Aşa s-a întâmplat şi cu biserica Sf. Nicolae din Tulcea, care, datorită disputei dintre credincioşi, a fost închisă de turci. Va fi deschisă cu forţa de ultimul mitropolit grec din Tulcea, Mitropolitul Nichifor de Carpat, în 8 noiembrie 1877, care după oficierea utreniei în vechea bisericuţă de lemn românească, în fruntea poporului, urmat de steaguri şi icoane, a mers la noul lăcaş, a rupt sigiliile de la uşi şi intrând în biserică a continuat slujba religioasă, cf.. T. Voicu, B. Cotovu, Oraşul Tulcea, trecutul, prezentul şi viitorul său, Constanţa, 1928, pp. 70-73.

32 În Silistra, de exemplu, credincioşii bulgari fiind mai puţini decât românii şi grecii, îşi ridică biserică proprie. Mitropolitul Grigorie îi apropie pe greci de români, determinându-i să slujească în aceeaşi biserică. În 1871, intervenind o dispută între preoţi, românii trec la biserica bulgară şi afacerea este înaintată judecăţii, cf. Dunărea, I, nr. 2-4, iunie, iulie, august, 1923, pp. 47-51.

33 N. Popilian, „Românii din Turcia şi Grecii", în România Liberă, III, nr. 653, 28 iulie, 1879, pp. 2-3.

34 Federaţiunea, VI, nr. 15-760, joi, 6 martie/22 februarie, 1873, p. 57.

35 Tudor Mateescu, Documente privind istoria Dobrogei (1830-1877), Bucureşti, 1975, pp. 280-284.

36 T. Bodogae, op. cit., pp. 884-885.

37 „Ce-mi trebuie mie gramaticile astea bulgăreşti, adjectivele, conjugările pasive, catehismele şi geografia? Trebuie să învăţ ce-mi poate fi de folos. Mama spune că pe lumea asta numai banii înseamnă ceva, iar restul nu-i bun la nimic", v. Liuben Karavelov, op. cit., pp. 190-194.

38 Constantin Velichi, România şi renaşterea bulgară, Bucureşti, 1980, pp. 124-128.

39 Prima şcoală modernă bulgară s-a înfiinţat în 1835 la Gabrovo.

40 Paraschiv Angelescu, Pr., Noul Testament bulgar de la 1828, în BOR, 1934, nr. III, pp. 306-325.

41 Maria Todorova, op. cit., p. 276.

42 Mikes Kelemen, Scrisori din Turcia, Bucureşti, 1980, pp. 184-185.

43 Telegraful Român¸ XXIV, nr. 52, 1/13 iulie, 1876, p. 203.

44 François Pouqueville, Voyage en Morée à Constantinople, et en Albanie pendant les années, 1798, 1799, 1800 et 1801, vol. III, Paris, 1805, pp. 234-248.

45 Mikes Kelemen, op. cit., pp. 215-216. Pentru mitologia şi simbolistica grâului, v. Ivan Evseev, Enciclopedia simbolurilor religioase şi arhetipurilor culturale, Timişoara, 2007, pp. 241-243.

46 iuben Karavelov, op. cit., p. 252.

47 Elin Pelin, Puterea necuratului, Bucureşti, 1979, p. 71.

48 Grigore Băbuş, Arhim., Izvoare liturgice şi pastorale, Bucureşti, 2002, pp. 34-54.

49 Antoaneta Olteanu, Zile şi Demoni. Calendar şi mitologie populară bulgară, Cluj-Napoca, 2008, p. 113.

50 România Liberă, V, nr. 1199, joi 11 iunie, 1881, p. 1.

51 În timpul administraţiei ruso-bulgare, în unele eparhii, preoţii bulgari s-au impus şi au slujit în bisericile greceşti alături de preoţii greci. Asaltat de nemulţumirile clerului grec, Patriarhul a indicat „până la ocazii mai bune, ca mitropoliţii să ţină cont pe cât posibil de circumstanţe şi de a nu refuza la nevoie, de a oficia cu preoţii bulgari dacă aceştia au primit ordinele sacre înaintea proclamării schismei", cf. L`Orient, XII, nr. 290, joi 13/25 aprilie 1878, p. 1.

52  S. Simeonov, Patriarhul Miron şi Biserica Bulgară, în BOR, 1938, nr. 11-12, pp. 705-706. Pentru întâia dată în Biserica românească, Sf. Mir a fost făcut în Săptămâna Patimilor din anul 1882. Semnificativ este gestul mitropolitului Miron prin însuşi mesajul transmis de rugăciunea rostită la sfinţirea mirului: „...că tuturor ce se vor unge cu el, să fie ungerea arma dreptăţii, înnoirea spiritului şi a inimii, scăparea de toată încercarea diavolului...", cf. România Liberă, VI, nr. 1432, vineri 26 martie 1882, p. 2.

LAURENŢIU MĂNĂSTIREANU