TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Asimilarea şi răspândirea culturii prin intermediul Ortodoxiei


 

Asimilarea şi răspândirea culturii prin intermediul Ortodoxiei

 

 

 

 

Ioannis Zizioulas

 

 

 

Tratarea aceastui subiect prezintă numeroase dificultăţi legate atât de complexitatea domeniului, cât şi de confuziile sau neclarităţile existente în cercetarea întreprinsă până acum. Voi încerca totuşi să tratez subiectul pornind de la câteva constatări generale indispensabile, care presupun desigur cunoştinţe de specialitate corespunzătoare.

Trebuie în mod necesar să renunţăm la anumite prejudecăţi care vizează cercetarea istorică. Aceste preconcepţii afectează exactitatea istorică în ceea ce priveşte Bizanţul şi cultura bizantină. Este adevărat că, odată cu schisma din 1054 dintre Biserica Răsăriteană şi cea Apuseană, care este de la sine înţeles că nu a fost provocată doar de anumite diferenţe dogmatice, ci şi de unele contradicţii [?ντιθ?σεων] politice şi culturale, probabil decisive, perspectiva avută de istoricii şi gânditorii occidentali asupra Imperiului Bizantin, ca şi perspectiva răsăritenilor asupra Apusului, era nu puţin părtinitoare şi în orice caz puternic influenţată de puncte de vedere confesionale. În prezent s-au realizat performanţe notabile şi multe reconsiderări în domeniul cercetării istorice a Bizanţului, însă diferite prejudecăţi nu au încetat încă să influenţeze această cercetare. Înlăturând aceste prejudecăţi, cred că până în prezent cea mai profundă ipostază [?π?σταση] spirituală a Bizanţului, cu alte cuvinte filosofia şi teologia lui, rămâne parţial necunoscută. Am fost impresionat în urmă cu câţiva ani când filosoful Axelos1, într-un interviu pe care l-a dat în Grecia, afirma că s-au aflat multe despre artele Bizanţului, însă filosofia şi teologia bizantine au rămas aproape necunoscute. Oricât de paradoxală ar părea, această opinie conţine mult adevăr.

O dificultate care consider că subminează gândirea multor bizantinologi în încercarea lor de a înţelege cultura bizantină sunt actualele criterii etnice [?θνικ?] şi naţionaliste [?θνικιστικ?] pe care le au, de multe ori inconştient. Cu alte cuvinte, nici oraşele-state ale elenismului antic şi nici cultura bizantină nu pot fi înţelese atâta timp cât sunt gândite pornind de la ideea, de sorginte occidental-europeană, a naţiunii [?θνους] şi rasei [φυλ?ς]. Nici Antichitatea elenă şi nici Bizanţul elen nu erau popoare [?θνοι] în sensul conferit astăzi acestui concept. În cadrele geopolitice avea o greutate mai mare elementul cultural îmbinat armonic cu cel religios. În acest sens pot fi înţelese cele de mai sus cu ajutorul cuvintelor lui Isocrate, care exprimau cu siguranţă o idee organică în întreaga atmosferă ambiantă a elenismului: „...Aceşti ucenici ai altor învăţători şi numele de elen nu desemnau vreun popor, ci o prefacere a gândirii, astfel încât sunt numiţi eleni cei care au educaţia noastră sau cei care participă la firea comună" [«...Ο? τα?της µαθητα? τ?ν ?λλων διδ?σκαλοι γεγ?νασι κα? τ? τ?ν ?λλ?νων ?νοµα πεπο?ηκε µηκ?τι γ?νους ?λλ? τ?ς διανο?ας δοκε?ν ε?ναι, κα? µ?λλον ?λληνας καλε?σθαι το?ς τ?ς παιδε?σεως τ?ς ?µετ?ρας ? το?ς τ?ς κοιν?ς φ?σεως µετ?χοντας»] (Discursul panegiric 13, 50). Acestea erau spuse în secolul IV, înainte de miracolul formării provinciilor [?πικρατει?ν] elenistice extinse. Aşa trebuie interpretată şi sintagma „oricine nu-i grec este barbar" [π?ς µ? ?λλην β?ρβαρος] - aşadar cultural, iar nu naţionalist, etnicist, sau rasist. De altfel, naţionalismele, etnicismele şi doctrinele rasiste sunt într-un fel sau altul invenţii moderne.

Prin urmare, în lipsa acestei concepţii ar fi de neînţeles ulterior educaţia elenistă şi minunata cultură elenistică realizată în urma cuceririlor lui Alexandru cel Mare. Oricum campania lui Alexandru a fost una de cucerire. Aceasta este însă mai puţin important din punct de vedere istoric. Esenţial este faptul că Alexandru cel Mare, cu gândirea [φρ?νηµα] ecumenică a educaţiei elene, a fost purtătorul acestei culturi „antinaţionaliste" [«?ντιεθνικιστικο?»], antietniciste [?ντιφυλετικο?] şi antirasiste, întemeind astfel miracolul provinciilor elenistice extinse. Fără acestea nu poate fi înţeleasă structura Imperiului Roman şi mai ales a celui Bizantin. Mai târziu, pornind din acelaşi spaţiu al Macedoniei, Chiril şi Metodiu au înrădăcinat în lumea slavă, fără sabia lui Alexandru cel Mare, o cultură prodigioasă. Astfel, elenismul, într-o unitate şi continuitate nefisurată, merge pe această cale, asimilând elemente diverse şi asimilat de alte popoare. Acesta este şi motivul pentru care a vieţuit cu vigoare şi strălucire de-a lungul secolelor. Ceea ce nu se adaptează nu poate dăinui.

Este cea mai mare greşeală să credem - într-o manieră naţionalistă elenocentrică, tipic grecească [µ? µ?α ?θνικιστικ? ?λλαδικ? ?λληνικεντρικ?τητα], care ne-a fost insuflată, desigur - că suntem urmaşii direcţi ai vechilor elini. Şi se pune întrebarea: ai căror eleni? Ai atenienilor, spartanilor, macedonenilor? Suntem într-adevăr urmaşii elenilor antici, însă prin intermediul bizantinilor, deoarece avem conştiinţă elenă, limba şi întreaga lor cultură elenă care, după cum nu a murit, nici nu a stagnat, ci a înaintat asimilând şi fiind asimilată până azi, sub forma Ortodoxiei Răsăritene şi Elene. Cei care cred că Bizanţul nu a fost elen, gândesc în mod naţionalist şi etnicist, nu ştiinţific şi aplicat. Altfel nu era posibil, conform necesităţii istorice supuse judecăţii neînduplecate a legii naturale, să fi murit cultura elenică antică sau să fi intrat la frigider pentru mai mult de o mie de ani, iar după 1821 să revină la viaţă! Asemenea învieri ale morţilor nu se întâmplă. Elenismul a subzistat creator în Bizanţ şi de aceea noi astăzi, în urma acestui parcurs diacronic, care a fost şi extrem de dramatic, suntem eleni nu doar în cadrele limitate ale Greciei, ci în toate zonele în care au înflorit şi înfloresc până azi patriile [πατρ?δες] elene cu o cultură grec-ortodoxă şi celelalte elemente răsăritene profund asimilate.

Merită să pomenim acum impresionantele versuri ale lui Kavafis:

 

Elenului ca noi nu-i fac astfel de josnicii.

Să nu ne fie ruşine de sângele Siriei şi al Egiptului

care ne curge în vene,

ci să ni-l amintim şi să fim mândri de el.

 

Anumiţi bizantinologi, destul de mulţi din câte ştiu eu, atunci când vor să semnaleze elemente elene sau „Renaşteri" elene (!) în Bizanţ, caută să scoată în evidenţă pe anumiţi savanţi, adoratori [λ?τρες] ai operelor antice, comentatori şi colecţionari de manuscrise! Această metodă şi mentalitate este extrem de falsă. În această logică, nici mai mult nici mai puţin cei mai buni editori contemporani din Occident ai operelor greceşti, cum ar fi de exemplu cei de la Oxford, trebuie să fie eleni. Elenismul a supravieţuit în cultura eleno-ortodoxă bizantină pe parcursul unui proces istoric diacronic, multisecular şi neîntrerupt. Iar această cultură nu a fost o imitaţie a unor elemente eline, ci a dat naştere unor noi opere originale şi creatoare. În acest fel, valorile ecumenice ale elenismului, generatoare de nenumărate monumente culturale, au fost asimilate organic de o cultură desfăşurată diacronic, denumită cultură bizantină elen-ortodoxă. Limba, teologia, filosofia, muzica, pictura, arhitectura etc. au asimilat organic elementele elenismului, aşa cum acestea din urmă au fost încorporate în zonele extinse ale statelor elenistice, iar ulterior în întregul Imperiu Bizantin. Astfel, este extrem de ciudat faptul că unii bizantinologi emit remarci despre „Renaşterea" elenismului sau a elementelor greceşti atunci când constată anumite îndeletniciri ale savanţilor cu manuscrisele greceşti sau cu comentarii la acestea şi nu văd caracterul grec de pildă în pictura bizantină sau în muzică. Aş spune de exemplu că Platon este recuperat într-o formă amplificată atunci când asceţii teologi se referă la „fiziologia" [«φυσιολογ?α»] antropologică sau la transfigurarea [µεταµ?ρφωση] funcţiei gândirii [λογιστικο?], a iuţimii [θυµοειδο?ς] şi a poftei [?πιθυµητικο?]. Trebuie să se înţeleagă, în urma studiului adâncit al filosofiei şi teologiei Bizanţului, că în cazul de faţă nu este vorba de o simplă juxtapunere imitativă a ideilor greceşti şi creştine, ci de o cultură romană2 nouă şi originală, cultura elen-ortodoxă, în care a subzistat şi s-a dezvoltat timp de peste o mie de ani marea valoare a moştenirii greceşti. Aceasta reiese atât din teologia Bizanţului, cât şi din limbă, pictură, muzică, arhitectură etc., aşa cum am pomenit şi anterior. De asemenea, în multe aspecte ale vieţii grecilor contemporani, şi mai ales în cultura noastră populară, transpare faptul că suntem urmaşii vechilor eleni prin bizantini, adică ai culturii grec-bizantine, cu toate elementele răsăritene asimilate. În urma cercetărilor realizate de oameni de ştiinţă specializaţi s-a constatat că, în arhitectură şi configurarea în general a spaţiului, zona Macedoniei a păstrat şi continuat în mod creator caracterul elen şi bizantin, pe când Sudul şi Atena au decăzut stilistic sub influenţa mentalităţii neoclasicismului, care a pătruns mai mult sau mai puţin ca un produs occidental european imitativ.

Ortodoxia elenă şi răsăriteană nu se reduce la câteva crestomaţii şi nu este o simplă credinţă religioasă, o chestiune privată, recunoscută desigur constituţional ca libertate a conştiinţei religioase, ci o cultură integrală şi prelungită până în prezent. Această cultură reprezintă o moştenire extraordinară. Pentru a arăta caracterul elen al unei regiuni nu este suficient doar recursul la rădăcinile strămoşilor noştri antici, căci un astfel de demers nu este ortodox din punct de vedere etnologic. Este necesară incursiunea diacronică pentru a arăta că această cultură este continuă şi neîntreruptă. În această privinţă au fost făcute greşeli şi din păcate se mai fac încă la nivelul politicii noastre externe. Apoi trăsătura originară a unei etnii/naţiuni [?θνους] este conştiinţa unui popor [λαο?] raportată la caracteristicile de bază ale culturii sale în datele ei geopolitice, iar nu atât la caracteristicile sale ca neam/rasă [φυλετικ?]. Turgut Özal insistă într-o carte extrem de propagandistică, de altfel bine scrisă, asupra acestui fundament cultural în caracterizarea unei etnii/naţiuni şi face tot ce-i stă în putinţă pentru a arăta că Turcia contemporană este moştenitoarea culturii hitiţilor, a celei vechi-asiatice şi bizantine. Această carte, La Turquie en Europe (Paris 1988), a rămas poate necunoscută în Grecia şi, din păcate, noi nu adoptăm acest fundament cultural, corect din punct de vedere etnologic. Uneori chiar vrem să contestăm caracterul elen al Bizanţului, gândind meschin în mod nejustificat, de o manieră occidentalocentrică [δυτικοκεντρικ?], grecocentrică [?λλαδοκεντρικ?], negând caracterul elen al culturii bizantine şi implicit tradiţia Ortodoxiei.

Pentru a fi evaluată ca atare Ortodoxia elenă şi răsăriteană sunt necesare două postulate esenţiale. 1) Se impune cercetarea metodică, în primul rând de către noi, a filosofiei şi teologiei bizantine, care nu sunt suficient necunoscute, cel puţin conform părerii lui Axelos. Şi acum să lămuresc ceva. Consider că cercetarea poate să arate faptul că această teologie nu are o importanţă religioasă restrânsă şi nici un caracter naţionalist/etnicist. Părintele George Florovsky menţionează elenismul dogmei, icoanei şi liturghiei (iar nu elenismul înţeles în mod naţionalist/etnicist) ca o componentă eternă a creştinismului. Teologia bizantină impune un nou mod de a fi, o nouă concepţie de viaţă şi antropologie care, continuând în principiu tradiţia elenă, reconsideră puncte de bază ale acesteia şi introduce noi secţiuni interesante şi originale. Aceasta este, de altfel, semnificaţia prelungirii unei culturi [συνεχιζ?µενος πολιτισµ?ς]. 2) Conform reconsiderării de ansamblu a multor puncte de vedere despre Bizanţ se impune încetarea prezentării tendenţioase şi parţiale a culturii bizantine. Mă voi opri doar asupra unui exemplu. În lucrarea sa Le premier humanisme byzantin (1971, Paris), Paul Lemerle scrie cu emfază că putem să-i acceptăm pe bizantini ca originali şi creatori în etică şi artele frumoase, însă Bizanţului nu-i datorăm niciun progres! Nu este nevoie să comentez o asemenea apreciere, care în sine şi din punct de vedere logic este nu puţin problematică.

Şi acum urmează concluzia mea finală. Sub aspectul cercetării şi al educaţiei suntem datori să facem mai mult în vederea cunoaşterii Ortodoxiei greceşti şi răsăritene. Şi asta deoarece aceasta aparţine nu doar neo-grecilor [στο?ς Νεο?λληνες] - un concept greşit şi artificial, care prevalează din păcate în prezent; normal ar fi să spunem întotdeauna greci/eleni [?λληνες] - din Grecia, ci şi elenismului din diaspora şi, prin extensie, întregii lumi [ο?κουµ?νη]. Poporul grec [τ? ?λληνικ? ?θνος] are diacronic rădăcini adânci în cultura Ortodoxiei.

 

Traducere din limba greacă de Florin-Cătălin Ghiţ

 

1 Filosoful grec Kostas Axelos, născut în 1924 la Atena şi stabilit în 1945 la Paris, este un adept al „metafilosofiei". Nu a elaborat un sistem filosofic propriu, ci şi-a dezvoltat reflecţiile în jurul formulei „jocul lumii". Printre lucrările sale principale se numără Heraclit şi filosofia, Spre gândirea platonică, Sistematica deschisă, Metamorfoze (n.t.).

2 Termenul grec folosit de autor este romaleo [ρωµαλ?ο], calificativ al unei realităţi aparţinând Imperiului Roman de Răsărit întemeiat de Împăratul roman Constantin cel Mare, cu capitala la Constantinopol (n.t.).


 

IOANNIS ZIZIOULAS