TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

VALERIU ANANIA, Străinii din Kipukua, Ed. Polirom, Iaşi, 2010, 304 p.


 

Scris, potrivit datării finale, în intervalul aug. 1975 - nov. 1977, la Detroit Brighton Bucureşti, romanul Străinii din Kipukua a fost publicat la Editura Cartea românească în 1979, adică la un an după ce autorul devenise membru al Uniunii Scriitorilor din România, la recomandarea lui Al. Rosetti, Victor Eftimiu şi Marin Preda. Ediţia a II-a apare în 2003 la Editura Limes, Cluj-Napoca, iar ediţia a III-a la Polirom, cu o prefaţă semnată de Aurel Sasu.

Referinţele autorului la geneza scrierii romanului Străinii din Kipukua trebuie căutate în mărturisirea făcută cu prilejul lansării ediţiei a II a a cărţii la Biblioteca judeţeană „Octavian Goga" din Cluj-Napoca în 17 martie 2004: „S a întâmplat să merg în Arhipelagul Hawai şi să stau şase luni de zile într o împrejurare de vacanţă academică [...] în Honolulu m am cunoscut cu Ştefan Baciu, poetul braşovean, aflat multă vreme în exil, şi cu soţia sa, Mira Simian, amândoi profesori la Universitatea din Honolulu... Datorită lor am obţinut o cartelă de acces în biblioteca Universităţii din Honolulu, care are şi o secţie anume de literatură hawaiană. Limba hawaiană este o limbă moartă... dar există o secţie de literatură tradusă în bună măsură în limba engleză de către o seamă de specialişti, printre care şi un rege al lor, al Hawaiului: regele Kalakaua. Aşa m am aşternut pe lucru, am fost foarte avid să cunosc această mitologie, pentru că tot Arhipelagul Hawai care se găseşte în mijlocul Pacificului este de origine vulcanică şi mi s a părut fascinantă această mitologie care nu are un Zeus, sau nu o are pe Venera sau Hercules, ci are nişte personaje care simbolizează lupta crâncenă dintre apă şi foc [...] m a fascinat această extraordinară mitologie care este o încrâncenare, dar şi o confruntare între două identităţi practic opuse, dar a căror întâlnire poate să dea naştere unei insule cu verdeaţă, vegetaţie, cu populaţie şi cu civilizaţie, cu religie, şi cu tot ceea ce presupune; acest spaţiu geografic n ar fi existat fără această teribilă luptă între foc şi apă [...] Aşa se face că prima versiune am scris o în România, şi poate că există şi ceva urme ale seismului biografic prin care am trecut eu".

Cuvintele scriitorului sunt importante prin ceea ce dezvăluie în legătură cu puterea fascinatorie a Hawaiului - arhipelag de origine vulcanică, deţinătorul unei vraje cu dublă valenţă: mitologică, axată pe confruntarea unor elemente primordiale, din al căror antagonism a luat naştere „insula cu verdeaţă" şi naturală, de eden insular supravieţuitor în mijlocul Oceanului Pacific.

Îmbinare de livresc, prizat în universul bibliotecar universitar din Honolulu, unde parcurge, între altele, culegerea de texte a regelui Kalakaua (echivalent hawaian al lui Petre Ispirescu) şi trăire nemijlocită („eu însumi am făcut o escală uşoară peste craterul de vulcan încă în fierbere; fără erupţie, dar în fierbere")1, cartea îşi conţine astfel cheile de lectură.

Prin apa şi focul înscrise pe frontispiciul romanului, călătoria americană exploratorie a autorului apare în chip tainic impulsionată de căutarea ţinuturilor paradisiace, implicit de nostalgia grădinii edenului, aspiraţie pe deplin justificată dacă ţinem seama de experienţa închisorii, frecvent amintită în paginile acestei cărţi. E vorba de acele „ţinuturi elizee", „cu vegetaţie bogată", despre care scria primul istoric al Americii, umanistul italian Pietro Martire d`Angliera (1457 1526), referindu se la Caraibe „cu o mie de insule demne de paradis".

Interesant de observat că în reconstituirea genezei romanului, când pomeneşte de absenţa Venerei în mitologia hawaiană, autorul trimite de fapt la o zeiţă, Venus, al cărei sediu, plasat după Poliziano deasupra insulei Cipru, era tot „o grădină veşnic verde", păstrându ne astfel atenţia în aceleaşi cadre ale paradisului terestru şi ale visării la vârsta de aur.

Acest timp e situat într un trecut ce amalgamează amintirea paradisului terestru al Bibliei (prin aluzia la şarpe, element prin excelenţă dezbinator) cu cel al mitologiei hawaiene, imaginând un „altă dată" îndepărtat a cărui nostalgie e iscată de un prezent trist, de un „altundeva plasat într un arhipelag din inima Pacificului", spaţiu greu accesibil, sugerând prin aceasta că „pacea, armonia şi belşugul nu sunt accesibile"2.

Receptarea critică imediat consecutivă apariţiei cărţii a avut de clarificat mai întâi natura scrierii, problemă dificilă în cazul compoziţiei sale labirintice, de a lungul căreia evoluează o suită de personaje cu statut ambiguu, protagoniste ale unor întâmplări cu „înţelesuri şi substraturi derutant camuflate". Caracterul fluid al graniţelor dintre real şi fantastic, întretăierea de miraculos şi posibil au determinat ezitările criticii între variantele de „roman exotic", parabolă, „drama crizei de identitate" sau „amurg al zeilor", pentru ca, ulterior, dicţionarele să se fixeze simplu la definiţia de roman. Plecând, aproape toate, de la substratul mitic al scrierii, comentariile au dat extensie „fabuloasei lumi a străvechilor credinţe" cristalizate în miturile şi folclorul hawaian, prezentându le ca intenţie auctorială a unei mai generale regresii către origini şi coborâri spre „rădăcini".

Planul romanesc al realităţii şi mitologiei locale (să nu uităm că autorul a scris primele capitole ale romanului în timpul şederii în SUA, mai exact după o perioadă petrecută în insula Oahu) a adus, cum era şi firesc, în atenţia criticilor simbolurile unei problematici existenţiale concentrate în ideea identităţii, cu tot ce presupun căutarea acesteia, sentimentul înstrăinării, „destinul de împrumut" şi „sensul ultim al existenţei".

Cu toate că „fantasticului mitologic" îi sunt rezervate nu puţine observaţii interesante, dimensiunea totuşi privilegiată în discuţia critică priveşte meditaţia asupra condiţiei umane din paginile romanului. De aici, evidenţierea, aşa precum în comentariile lui Al. Paleologu, a „melancoliei irezistibile" a cărţii, unde sunt încercuite secvenţe vorbind despre „pofta umană de vieţuire", de „viscerala inacceptare a morţii" şi „irepresibila dorinţă de a o eluda". În succesiunea lor, paginile cărţii vorbesc despre izvorul tinereţii (cap. II), scufundarea naratorului în ocean, criza de identitate, întoarcerea la rădăcini, timp şi nemurire, precum şi de „imensa grădină tropicală", spre a cărei luxurianţă trimit atâtea întruchipări vegetale cu nume exotice: frunze de lauhala, de taro, akala, ie-ie, ohia, tapa, tufe de oleandru, mure de ohelo etc.

Episodul scufundării în ocean reprezintă secvenţa cu cea mai densă încărcătură simbolică din romanul Străinii din Kipukua, punând în lumină o reţea de „imagini constante" (Charles Mauron) regăsibilă de altfel şi în piesa Hoţul de mărgăritare. Motivul imersiunii în adâncul oceanului este unul demonstrativ, antrenând dorinţa naratorului de a se confrunta cu valurile înfăţişate într o zbatere puternică, drept oglindă măritoare a propriului zbucium lăuntric.

Descripţia fragmentului e organizată pe două coordonate: orizontală, cu ţărmul şi imensitatea oceanului, un loc de îngânare a apelor, „de un verde puternic", cu „albastrul cerului" şi verticală, cuprinzând cerul şi oceanul subacvatic „foarte, foarte adânc", precum şi palmierii „profilaţi pe zare". Aceşti copaci, supuşi ciclurilor vieţii şi morţii, semnifică viaţa în dinamismul ei. La antipod se situează „digul de piatră", simbol al vieţii statornice. Cele două elemente întruchipează aspectele arhetipale ale ontologicului: staticul şi dinamicul. Între ele se plasează recifele de coral, „ca o centură stâncoasă a cărei coamă supravieţuia fluxului", o aparentă pavăză împotriva pericolelor din imensitatea lichidă. Recifele marchează simbolic opoziţia faţă de insule, provocând spaima, lucru care a condus la compararea lor cu monştri marini, văzându se în ele un duşman neînduplecat al destinului.

Prin cer şi ocean fragmentul polarizează imaginea, cerul exprimând absolutul aspiraţiilor, plenitudinea, el dezvăluind „transcendenţa, puterea, veşnicia".

Prezenţa cerului şi a oceanului cu valorile expresive menţionate dă întregului fragment valoarea de rezumat simbolic al lumii hawaiene. Întocmai constatării din textele indiene, naratorul lasă impresia că dincolo de stratul material al universului hawaian ajunge la esenţe.

Întâlnită peste tot în paginile romanului, obsesia temporală e sintetizată prin intermediul metaforei „timpului pulverizat şi recompus", de care aminteşte Sultana Craia, atunci când analizează semnificaţia sălii celor 57 de orologii din colecţia lui McBrown.

Dacă niciunul nu părea să arate aceeaşi oră cu un altul sau cu celelalte, e pentru că în „anarhia cadranelor" poate fi descoperit înţelesul subiectiv al trecerii timpului.

Pe coordonata temporală se consumă şi „drama unor crize de identitate". În cazul romanului Străinii din Kipukua însă personajele sunt condamnate să experimenteze alte identităţi. Tocmai de aceea David, McBrown, Diana, Unauna sunt stăpâniţi de dorinţa întoarcerii la rădăcini, la elementele primordiale, pentru a curma în felul acesta şirul metamorfozărilor.

Dezbaterea acestor probleme identitare e concentrată de scriitor în capitolul al IV lea al romanului, închinat unui colocviu de antropologie ţinut la San Diego, unde domnea un fel de tristeţe a rădăcinilor primare.

Rod al lecturilor, figuraţia mitologică hawaiană e menită a consolida punţile dintre prezentul romanului şi trecutul unei civilizaţii ancestrale: „Miturile, în Străinii din Kipukua, - notează Sorin Titel - tulbură, aşadar, existenţa cotidiană a indivizilor, exercitând asupra eroilor cărţii un fel de presiune neliniştitoare. Personajele, împrumutate de data asta folclorului hawaian, dau dovada unei agresivităţi permanente, ele se infiltrează nu numai printre oameni, ci şi în oameni"3.

Nicoleta Pălimaru

 

1 Cuvântul IPS Bartolomeu la lansarea romanului Străinii din Kipukua, Biblioteca judeţeană „Octavian Goga", Cluj Napoca, 17 martie 2004.

2  Jean Delumeau, Păcatul şi frica, Editura Polirom, Iaşi, 1997, vol. I, traducere Ingrid Ilinca şi Cora Chiriac, p. 148.

3  Sorin Titel, „O lume imaginară şi exotică", în România literară, nr. 7, 14 febr. 1980.


 

NICOLETA PĂLIMARU