TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Alexandr Alexandrovici Vasiliev (1867-1953) - patriarhul studiilor bizantine


Alexandr Alexandrovici Vasiliev (1867-1953) -

patriarhul studiilor bizantine*

onuţ-Alexandru Tudorie

Consider că pentru cultura unei naţiuni este important şi interesant să avem memoriile şi amintirile, nu doar ale monarhilor încoronaţi, ale miniştrilor acestora, ale diplomaţilor, generalilor, scriitorilor remarcabili, muzicienilor şi pictorilor, ci şi memoriile unui om obişnuit, care însă nu a trecut fără folos prin viaţă. Dacă avem la dispoziţie un număr însemnat de memorii şi amintiri din această ultimă categorie, multe zone ale culturii noastre, pe care zadarnic încercăm să le descoperim în scrierile primei categorii, ar putea fi clarificate. Spun aceasta gândindu-mă la mine însumi. Nu reprezint niciuna dintre tipologiile menţionate în prima categorie. Am fost un simplu dascăl într-un gimnaziu rusesc, un profesor universitar în Rusia şi în Statele Unite ale Americii, devotat muzicii cu toată inima, călător neobosit şi un iubitor convins al vieţii1.

Acesta este primul paragraf, redactat în ziua de luni, 2 decembrie 1940, al unei ample autobiografii pe care Alexandr Alexandrovici Vasiliev intenţiona să o redacteze în ultima parte a vieţii2. Din nefericire, în acest sens nu a reuşit decât să pună pe hârtie câteva schiţe, aflate în prezent în custodia bibliotecii Centrului de Studii Bizantine de la Dumbarton Oaks din Washington DC, care însă completează puţinele surse bibliografice disponibile3. Într-adevăr, profesorul Vasiliev nu a trecut fără folos prin viaţă, marele Alexandru sau magistrul meritând pe deplin afecţiunea cu care l-au înconjurat şi cuvintele pe care i le-au adresat colegii săi bizantinologi la ultimul Congres Internaţional de Studii Bizantine la care a participat (Tesalonic, 12-19 aprilie 1953).

 

* * *

Alexandr Alexandrovici Vasiliev s-a născut la Sankt-Petersburg în ziua de 22 septembrie 1867, într-o familie cu trei copii, doi băieţi şi o fată. Tatăl său, Alexandr Stepanovici Vasiliev, a fost militar de carieră, ajungând până la gradul de locotenent-colonel în armata rusă. Datorită naturii serviciului, după o anumită perioadă de timp era detaşat într-un alt oraş, astfel încât până la moartea lui (în anul 1880), familia Vasiliev a fost nevoită să se mute din Sankt Petresburg la Petropavlovsk (1874-1877), apoi la Viazma şi Sicevka (1877-1879; ultimele două localităţi din gubernia Smolensk). Mama sa, Olga Alexandrovna, provenea din familia Celpanov, familie de negustori, care deţinea un magazin de obiecte militare în Sankt-Petersburg.

În anul 1880, odată stabiliţi în capitala Imperiului, Alexandr Alexandrovici a fost înscris în clasa a II-a a Gimnaziului nr. 1, pe care l-a absolvit ca premiant în anul 1887. Încă din perioada gimnaziului şi-a concentrat atenţia spre limbile clasice (în aceşti ani îşi redacta jurnalul în limba latină) şi spre muzică. Astfel, după ce, începând de la vârsta de cinci ani, oarecum împotriva voinţei sale, începuse să ia lecţii de pian (de la o profesoară de origine ruso-germană, Ecaterina Henrikovna Twelkmeier), A.A. Vasiliev a ajuns ca în ultimii ani de gimnaziu (1884-1887) să interpreteze zilnic, în intimitatea camerei sale, diverse opere muzicale: Începeam la ora 8.00 PM şi, urmând exemplul celebrului nostru dirijor, dl Napravnik, mă înclinam spre stânga şi spre dreapta în faţa auditoriului meu imaginar. Cu o uşoară mişcarea a capului, dădeam semnalul fiecărui muzicant din orchestra mea. Perioadele de pauză durau 15 minute, iar atunci îmi pregăteam lecţiile pentru gimnaziu. Aveam o agendă în care ţineam evidenţa fiecărei opere interpretate. Astfel, în perioada acelor patru ani, am sărbătorit jubileul operei Evgheni Oneghin de Ceaikovski, pe care am interpretat-o de 100 de ori, precum şi jubileul pieselor: Hughenoţii, Faust, Tannhäuser şi al altor opere, pe fiecare interpretându-o de 50 de ori. [...] În fiecare zi de sâmbătă organizam în casa noastră mici serate muzicale, la care participau prietenii de şcoală şi tineri studenţi, care cântau sau interpretau la diferite instrumente, romanţe sau producţiile muzicale ale celebrilor noştri compozitori, precum Glinka, Ceaikovski, Dragomijski, Borodin şi alţii4. Mai mult decât atât, A.A. Vasiliev şi-a exersat şi valenţele de compozitor asupra poemului Boierul Orşa al lui Mihail Lermontov şi asupra operei lui Mihail Glinka, O viaţă pentru ţar.

În anul 1887 a fost admis la Facultatea de Istorie şi Filologie din cadrul Universităţii de Stat din Sankt-Petersburg, însă după numai câteva săptămâni A.A. Vasiliev a hotărât să se transfere la Facultatea de Limbi Orientale (specializarea Limba arabă). În cadrul acestei Facultaţi a studiat cu doi profesori renumiţi: baronul Victor R. Rosen (limba arabă) şi Valentin A. Jukovski (limba persană). La sfârşitul primului an de studiu (1888), el a decis să se reînscrie la Facultatea de Istorie şi Filologie, limbile orientale urmând să le aprofundeze ca student audient. Aici s-a reîntâlnit cu fostul său de coleg de gimnaziu, V.N. Zlatarski, cu care ulterior a păstrat legătura5.

Conform standardelor învăţământului universitar din Rusia acelei perioade, primii doi ani de studiu erau dedicaţi disciplinelor generale ale unui domeniu, urmând ca ultimii doi ani să constituie specializarea pe un anumit segment. Astfel, la sfârşitul anului universitar 1889-1890, A.A. Vasiliev trebuia să opteze pentru una dintre următoarele specializări: antichitate clasică, istorie, literatură rusă şi literatură occidentală. În cazul său, dificultatea acestei alegeri nu era dată doar de opţiuni, ci în special de faptul că la momentul respectiv era atras de studiul muzicii. În acest sens, încă din primul an de facultate (1887) se înscrisese în paralel şi la Conservator, unde a studiat timp de un an cu profesorul N.F. Soloviev (autorul operei Cordelia), susţinând chiar unele examene. Deşi ulterior a fost nevoit să renunţe la aceste cursuri, pasiunea sa pentru muzică a rămas şi a cântărit greu în decizia pe care a trebuit să o ia.

Deoarece limbile clasice constituiau o altă veche pasiune a sa, în cele din urmă, A.A. Vasiliev era înclinat să aleagă specializarea Antichitate clasică. Însă, după cum însuşi a mărturisit, un moment providenţial i-a schimbat planul iniţial: Profesorul nostru de limba turcă [V.D. Smirnov] a organizat o seară dansantă; unii dintre profesorii Facultăţii de Limbi Orientale erau acolo. Între două dansuri, baronul Rosen m-a întrebat: Ce ai de gând să urmezi anul viitor? Ce specializare ai ales? I-am răspuns deschis şi fără prea mult entuziasm: Probabil voi alege specializarea Limbilor clasice. Atunci Rosen mi-a spus: Îngăduie-mi să îţi dau un mic sfat. Tu cunoşti greaca, latina şi araba. Mergi şi vorbeşte cu profesorul Vasilievsky şi studiază bizantinologia. La acel moment, pentru mine cuvântul bizantinologie nu avea un înţeles foarte exact. Câteva zile mai apoi am mers şi m-am întâlnit cu Vasilievsky. L-am găsit într-un cartier periferic din Sankt-Petersburg, într-un apartament foarte modest, înconjurat de cărţi. Nu m-a descurajat atunci când i-am spus că nu cunosc nimic despre Bizanţ. M-a întrebat ce intenţionez să fac în vara următoare. I-am spus că voi merge cu trei fete la Marienbad [denumirea germană a oraşului ceh Mariánské Lázně], iar apoi în Elveţia. Ai citit lucrarea lui Gibbon: Declinul şi prăbuşirea Imperiului roman?, m-a întrebat. Nu, i-am răspuns. Atunci du-te în străinătate cu cele trei fete, însă ia-l pe Gibbon cu tine şi încearcă să-l citeşti. Aceasta am şi făcut; l-am citit pe Gibbon, probabil nu cu multă atenţie datorită circumstanţelor, care nu au legătură cu această celebră lucrare, şi din acel moment am devenit un bizantinist6.

Într-adevăr, din acel moment A.A. Vasiliev s-a dedicat studiului istoriei Imperiului cu capitala pe Bosfor. Mai târziu, în decembrie 1936, le prezenta studenţilor Universităţii din Wisconsin (S.U.A.) atracţia sa faţă de Orient prin următoarele cuvinte: Din zilele tinereţii mele, când am început să fiu atras de istorie şi să studiez, atenţia mea a fost întotdeauna îndreptată spre istoria Orientului Apropiat, atât creştin, cât şi islamic, spre Peninsula Balcanică, Grecia, Constantinopol, Asia Mică, Siria, Palestina, Egipt, Arabia şi aşa mai departe. La început această atracţie nu a fost cu adevărat îndreptată spre studiu. Toate aceste locuri îmi păreau, în visele mele de adolescent, atât de noi, de vii, de necunoscute, aprinzându-mi fascinaţia; unul dintre visele mele era să merg cât mai departe de lumea civilizată, într-un deşert din Arabia, să trăiesc acolo printre beduini, să particip la expediţiile şi raidurile acestora, să le urmez caravanele. [...] Aceste idei vagi, dar seducătoare, s-au transformat treptat într-o abordare mai realistă, iar în final în cercetare. De când am început să studiez Orientul Apropiat nu mi-am pierdut niciodată apetitul faţă de diferitele probleme legate de această zonă, chestiuni ce sunt atât de numeroase, de complexe şi de captivante. Mi-am dedicat viaţa mea de cercetător Orientului Apropiat nu doar de dragul acestuia, nici pentru şarmul şi magia lui, ci, de asemenea, pentru importanţa deosebită în răspândirea culturii elenistice în Orient după campaniile lui Alexandru cel Mare; precum şi pentru moştenirea bogată a culturii elenistice pentru civilizaţia noastră a secolelor XIX-XX7.

O astfel de pasiune i-a oferit tânărului student satisfacţii imediate. În ultimul an de facultate (1891-1892) a participat la un concurs studenţesc cu referatul: Domnia împăratului Anastasie I, întocmit sub coordonarea profesorului Vasilievsky, pentru care a fost premiat cu cea mai înaltă distincţie (medalia de aur).

Dintre profesorii care l-au îndrumat în perioada aceasta, în afara lui V.G. Vasilievsky şi a baronului V.R. Rosen, îi amintim şi pe clasicistul P.V. Nikitin şi istoricul S.F. Platonov. De asemenea, în perioada studenţiei, A.A. Vasiliev a avut şi colegi de excepţie, care s-au remarcat ulterior în aria disciplinelor istorico-filologice: A.E. Presnyakov, N.P. Pavlov-Silvansky, I.I. Lappo (Istoria Rusiei), B.M. Melioranski (Istoria Bisericii), V.N. Zlatarski (Istoria Bizanţului), P.M. Melioranski (Limbi orientale), A.I. Smirnov şi M.I. Rostovţev.

În anul 1892, după absolvirea Facultăţii, a primit postul de profesor de Limba latină în cadrul Gimnaziului nr. 1. Fiind vorba de instituţia de învăţământ unde el însuşi fusese elev (1880-1887), A.A. Vasiliev era cunoscut şi apreciat de o mare parte a profesorilor. Din această cauză, dar şi ca urmare a rezultatelor sale, norma sa didactică a crescut de la 6 h./săptămână până la 24 h./săptămână.

Această activitate didactică încărcată, la care adăugăm şi orele pe care le dedica zilnic studiului muzicii, l-a îndepărtat pentru o scurtă perioadă de preocupările pe care profesorul Vasilievsky i le indicase. Totuşi, în anii 1893-1894, a reuşit să dea curs cererilor repetate ale magistrului său şi a publicat primele sale cercetări ştiinţifice în domeniul istoriei8. Apariţia periodicului de specialitate Vizantiyskiy vremennik, începând cu anul 1894, a constituit o puternică motivaţie publicistică pentru tânărul Vasiliev, care a fost cooptat de profesorul Vasilievsky în echipa editorială9.

Un alt moment important al carierei lui A.A. Vasiliev a avut loc în anul 1895, atunci când P.V. Nikitin, fostul său profesor de Limba greacă, ajuns rector al Universităţii din Sankt-Petersburg, l-a convins să completeze o cerere pentru o bursă de cercetare în străinătate în vederea obţinerii titlului de profesor. Ideea magistrului Nikitin a fost susţinută şi de V.G. Vasilievsky şi I. Pomealovskiy, astfel încât răspunsul a fost unul favorabil: A.A. Vasiliev a obţinut un stipendiu anual de 600 ruble, care ulterior a crescut până la 1.500 ruble, pentru o perioadă de trei ani de studii în străinătate (1897-1900).

Plecând cu şase luni mai devreme decât perioada subvenţionată, Vasiliev s-a îndreptat spre Paris, unde şi-a aprofundat cunoştinţele de arabă şi turcă (în cadrul École de langues orientales vivantes, cu profesorul Darembourg), precum şi de etiopiană (în cadrul celebrei Université de Paris-Sorbonne, cu profesorul Joseph Halévy)10. Spre sfârşitul anului 1897, a plecat la Londra, unde şi-a redactat disertaţia de magisteriu11. Deşi ar fi dorit să rămână o perioadă mai îndelungată la Londra, la insistenţele profesorului Vasilievsky a plecat la Viena, pentru a intra în contact cu renumitul slavist Konstantin Jireček. Aici a rămas pentru un întreg semestru (prima parte a anului 1898), însă cursurile lui Jireček nu l-au fascinat. Apoi, după scurte stagii petrecute în Praga, Paris şi Londra, la sfârşitul primului an petrecut în străinătate (1898), Vasiliev a revenit în Sankt-Petersburg pentru doar trei săptămâni, cu scopul de a-şi depune disertaţia la Facultate în vederea evaluării.

Următorul an de studiu l-a petrecut în Orientul Apropiat, mai exact la Institutul Rus de Arheologie din Constantinopol, instituţie ce fusese fondată în anul 189412. Venit în ianuarie 1899, A.A. Vasiliev a avut oportunitatea de a lucra cu Th. Uspensky şi B. Farmakovsky, directorul şi, respectiv, secretarul Institutului. Însă, mai mult decât întâlnirea cu aceşti doi reputaţi istorici, posibilitatea de a face cercetare arheologică in situ a fost cea mai importantă abilitate dobândită în această perioadă. Astfel, a efectuat studii pe teren în Atena şi insulele Mării Egee (împreună cu profesorul Dörpfeld, directorul Institutului German din Atena), în Asia Mică (împreună cu M.I. Rostovţev, pentru a vizita ruinele cetăţii bizantine Amorion - Hisar)13 şi în Macedonia (împreună cu B. Farmakovsky, pentru a studia necropolele din Pateli - Amyntaio)14.

Din nefericire, în primăvara anului 1899, A.A. Vasiliev l-a pierdut pe prietenul şi profesorul Vasilievsky. Acesta, bolnav de mai mult timp, a încercat să se trateze într-un spital din Italia, însă a murit la Florenţa (unde a şi fost înmormântat) în ziua de 13 mai 189915.

Anul calendaristic 1900, ultimul an de studii în străinătate, l-a petrecut în Occident: mai întâi a mers la Berlin, unde a cercetat diferite manuscrise arabe, iar ulterior la Paris şi Londra. În această perioadă a reuşit să-şi finalizeze teza de doctorat16, o continuare cronologică a temei abordate în disertaţia de magisteriu, pe care de altfel încă nu o susţinuse în faţa comisiei.

În această perioadă petrecută în străinătate (1897-1900), deşi a fost preocupat în special de documentarea şi redactarea celor două teze finale deja amintite (magisteriu şi doctorat), tânărul Vasiliev a reuşit să publice în periodicul Vizantiyskiy vremennik şi câteva studii interesante: pasiunea sa pentru muzică l-a apropiat de studiul cântării bisericeşti greceşti şi de figura celui mai proeminent melod bizantin, Sf. Roman17; excursiile de studii efectuate în Grecia şi Macedonia l-au impulsionat pentru o evaluare a situaţiei slavilor în Peninsula grecească18; de asemenea, a tradus în limba rusă Viaţa Sf. Filaret cel Milostiv19.

Întors în Sankt-Petersburg, în anul 1901 A.A. Vasiliev şi-a susţinut disertaţia, obţinând astfel titlul de magisteriu. În acelaşi an (1901), şi-a reluat activitatea didactică în cadrul Gimnaziului nr. 1, însă nu ca profesor de Limba latină, ci ca profesor de Istorie generală, în locul fostului său profesor, A.A. Kondratiev. În anul următor (1902), şi-a susţinut public şi teza de doctorat, fiind proclamat Doctor în Istorie. După obţinerea acestui titlu academic, a fost invitat să predea şi cursul de Istoria Imperiului bizantin la Universitatea de Stat din Sankt-Petersburg, ca docent privat20. Catedra aceasta rămăsese neocupată după moartea profesorului V.G. Vasilievsky.

În anul 1902, împreună cu profesorul Nikolai Iakovlevici Marr21, a efectuat o excursie de studiu în Sinai22, unde, la sugestia baronului V.R. Rosen, a căutat şi a aflat în biblioteca mănăstirii Sf. Ecaterina manuscrisele Istoriei universale aparţinând lui Agapius de Mabbug (Hierapolis). După ce a studiat şi celelalte două variante în manuscris ale acestei lucrări, la Florenţa în anul 1903 (în Biblioteca Medicea Laurenziana) şi, respectiv, la Oxford în anul 1907, A.A. Vasiliev a editat critic şi a tradus textul în limba franceză, publicându-l în prestigioasa colecţie Patrologia Orientalis23.

În anul 1904 a promovat de la învăţământul gimnazial-liceal spre cel universitar, fiind numit profesor titular al Catedrei de Istorie modernă la Universitatea din Yuryev (Dorpat sau Tartu, astăzi în Estonia). Însă, în paralel, până în anul 1912, când a renunţat la catedra de la Yuryev, a predat şi un curs de Istorie medievală la Institutul Pedagogic de fete din Sankt-Petersburg, fiind astfel obligat să vină de două ori pe lună în capitală.

În această perioadă (1904-1912), prof. Vasiliev a continuat susţinut colaborarea la periodicul de specialitate Vizantiyskiy vremennik, oferind câteva noi studii cu o tematică inedită: istoricul arab creştin Agapius de Mabbug, originea întemeietorului dinastiei macedonene, personalitatea Sf. Gregentius, episcopul omiriţilor şi noi manuscrise sinaite cu conţinut hagiografic24.

Pe lângă activitatea didactică şi de cercetare, marele bizantinolog şi-a urmărit şi pasiunea pentru muzică, lucrând intens cu profesorul V.P. Kalafat de la Conservatorul din Yuryev, în special pe marginea cursului acestuia de Teorie şi compoziţie muzicală. De asemenea, A.A. Vasiliev nu şi-a neglijat nici bucuria călătoriilor în cele mai îndepărtate zone geografice. Astfel, fără a contabiliza peregrinările aproape anuale prin Europa, a reuşit să viziteze parţial trei continente diferite: în anul 1905 a vizitat Algeria, cu ocazia Congresului Internaţional al Orientaliştilor25; în anul 1906 a participat la semi-centenarul Universităţii din Melbourne (Australia)26, pe drum oprindu-se şi în insula Tahiti, din Polinezia franceză; iar în anul 1910 a călătorit în Argentina, pentru a onora invitaţia de a participa la Congresul Internaţional al arheologilor americani27 (de aici a mers în Chile şi Peru pentru a vedea peisajele naturale din Anzii Cordilieri).

În anul 1912 a renunţat la catedra universitară de la Yuryev, devenind profesor titular şi decan al Institutul Pedagogic de fete din capitală, preluând în schimb şi cursul de Istoria Antică la Universitatea de Stat din Sankt-Petersburg, în continuare ca docent privat. Tot în acest an (1912) este consemnată şi o pierdere irecuperabilă în plan sentimental: mama sa, Olga Alexandrovna Vasiliev, trecând la Domnul.

O nouă modificare a statutului său universitar se petrece în anul 1917, când a devenit profesor titular la Universitatea de Stat din Petrograd (între anii 1914-1924 acesta a fost oficial numele oraşului Sankt-Petersburg; ulterior, între anii 1924-1991 numele oraşului a fost Leningrad). Ca o recunoaştere a activităţii sale didactice şi ştiinţifice, în anul 1918, când a fost creată Academia de Istorie a culturii materiale la Petrograd, A.A. Vasiliev a fost selectat ca membru al acesteia încă de la înfiinţare. De fapt, această nouă instituţie era fosta Comisie Arheologică a Academiei Ruse de Ştiinţe, considerabil modificată la nivelul structurii şi a numărului membrilor. Existau trei departamente în cadrul acestei Academii: etnografie, arheologie şi artă. La rândul lor, fiecare dintre aceste departamente erau subîmpărţite pe secţiuni. În cadrul Departamentul de Arheologie, prof. Vasiliev a colaborat ca cercetător principal la secţiunea intitulată Arheologia creştină timpurie şi bizantină, fiind ales chiar preşedintele acestei secţiuni, între anii 1920-1922. Tot pe această linie a recunoaşterii meritelor sale ştiinţifice, în anul 1919 a fost ales membru corespondent al Academiei Ruse de Ştiinţe din Moscova. Ultima referinţă importantă cu privire la cariera sa universitară din Rusia este legată de anul 1922, când a fost desfiinţat Institutul Pedagogic de fete, prof. Vasiliev rămânând din momentul respectiv numai cu catedra de la Universitatea de Stat din Petrograd.

În perioada anilor 1912-1925, făcând abstracţie de dificultăţile generate de Primul Război Mondial, de schimbările politice care au marcat istoriei Rusiei în secolul al XX-lea, precum şi de inevitabilele lipsuri materiale, marele bizantinolog şi orientalist rus a reuşit să publice o serie de lucrări absolut necesare studenţilor. Astfel, amintim cursul şi manualul de Istorie medievală28, precum şi cele patru volume dedicate perioadei bizantine29. De asemenea, în colaborare cu prietenul său apropiat I. Kracikovski, a reuşit să trimită spre publicare şi prima parte a Istoriei lui Yahya-ibn-Said30.

Cu totul surprinzător pentru această perioadă de închidere politică a Rusiei post-revoluţio-nare îl descoperim pe prof. Vasiliev între colaboratorii primei ediţii a prestigioasei lucrări The Cambridge Medieval History31. Studiile sale publicate în special înainte de declanşarea Primului Război Mondial (între anii 1912-1914) au fost dedicate perioadei de sfârşit a istoriei bizantine32, cu o singură excepţie, care ni-l descoperă pe autor încă fascinat de relaţiile dintre creştini şi arabi33.

În ultima parte a perioadei amintite (anii 1918-1925) tema sa predilectă de cercetare în cadrul secţiunii Departamentului de Arheologie - Academia de Istorie a culturii materiale, a fost legată de zona Crimeei34. Pentru un mic grup de membri am ales studierea arheologică şi istorică a Crimeei medievale, mult timp o provincie a Imperiului Bizantin, şi a teritoriului din proximitate. Monumentele din Crimeea din Evul Mediu - greceşti, romanice, gotice, bizantine, italiene (genevoze şi veneţiene) - nu au fost studiate sistematic. Acest mic grup era format din dl A. Smirnov şi trei tinere: domnişoarele N. Izmailova, H. Skrzynskaya şi M. Tikhanova. Eu am luat asupră-mi studiul problemei goţilor în Crimeea şi al dezvoltării coloniei veneţiene medievale din Tana, de la Gurile Donului. Smirnov a început să adune materiale pentru istoria şi arheologia Peninsulei Tmutarakan (Taman), din Estul Crimeei; dra Izmailova a studiat monumentele cetăţii Cherson (Korsun), unde prinţul rus Vladimir a fost convertit la creştinism; dra Skrzynskaya: monumentele italiene, în special genoveze, din Sudak şi Theodosia, două mici fortăreţe pe ţărmul sudic al Crimeei; iar dra Tikhanova: istoria şi tradiţia arheologică a oraşului Kerch (Bosphorus), în partea opusă Peninsulei Tmutarakan. De-a lungul tuturor acestor ani a fost o mare consolare şi încurajare pentru mine să vin în camera noastră fără căldură şi să îi văd pe aceşti tineri cum, în ciuda foamei şi frigului, lucrau susţinut şi cu motivaţie. În aceste circumstanţe, întreg materialul disponibil a fost adunat, iar în anul 1924, doi membri ai grupului meu au putut în cele din urmă, pentru prima dată de la înfiinţarea grupului, să meargă în Crimeea şi să studieze in situ vestigiile arheologice din perioada Evului Mediu. În anul 1925, trei membri ai secţiunii mele au mers în Crimeea. Dra Skrzynskaya a măsurat toate fortificaţiile genoveze din Sudak şi a făcut noi copii ale tuturor inscripţiilor italiene, care vor fi publicate la Genoa in Atti della Società Ligure di Storia Patria35. De asemenea, domnişoarele Izmailova şi Tikhanova au adunat materiale foarte interesante despre Cherson şi Kerch36. Cercetările lui Vasiliev cu privire la Crimeea s-au materializat prin publicarea a trei studii inedite pe această temă37.

Aceleaşi dificultăţi le-a întâmpinat bizantinologul rus şi în privinţa libertăţii de circulaţie. Înainte de Primul Război Mondial a reuşit să continue obişnuitele sale vizite de studii anuale în Europa: Grecia (1912), Italia (1913) şi Franţa (1914). După încheierea conflagraţiei, dar mai ales după Revoluţia bolşevică (1917), prof. Vasiliev nu a mai putut părăsi teritoriul Rusiei / U.R.S.S, decât pentru o scurtă perioadă în vara anului 1924, când a vizitat Germania, Franţa şi Belgia. Cel mai probabil aceste restricţii (dificultatea de a continua cercetarea ştiinţifică la nivel înalt fără bibliografie şi fără contacte cu lumea academică din domeniu) l-au făcut pe A.A. Vasiliev să fie deschis oricărei propuneri din străinătate. Iar o astfel de ofertă nu a întârziat să apară.

Uneori, vieţile noastre ne oferă experienţe extraordinare; [...]. Rostovţev părăsise Rusia în anul 1918. Abia în 1924, după zece ani de izolare în Rusia pe timpul Marelui Război şi al Revoluţiei, am reuşit să părăsesc ţara pentru o scurtă perioadă şi să merg în Germania şi Franţa. Iar în vara aceea, după şase ani de despărţire l-am întâlnit pe Rostovţev la Paris. Atunci am auzit că a părăsit [postul de profesor de la] Madison pentru New Haven [Yale University]. Sub formă de glumă, Sofia [d-na Rostovţev] mi-a spus: Ar fi frumos dacă tu ai putea merge la Madison să îi iei locul soţului meu. Am râs şi am zis: Bineînţeles că ar fi frumos, dar este imposibil. De-a lungul acelei veri această întrebare ciudată a revenit în mai multe rânduri în discuţiile dintre mine şi Rostovţev38.

Ca urmare a acestor discuţii, reîntors în S.U.A., prof. Rostovţev i-a adresat decanului George C. Sellery o scrisoare, datată 4 noiembrie 1924, prin care îl recomanda pe Vasiliev pentru catedra de Istorie antică, prin următoarea caracterizare succintă: [...] din punct de vedere social el este un om foarte plăcut, un excelent muzician, un om cu o largă cunoaştere atât a Europei, cât şi a Orientului Apropiat. De asemenea, a vizitat S.U.A. [cu siguranţă că această informaţie este incorectă; probabil a confundat vizita prof. Vasiliev în America de Sud cu o călătorie în S.U.A. (sic!)] şi Australia [...]. Cred că Vasiliev ar putea fi foarte util Universităţii din Wisconsin atât ca profesor pentru un an, cât şi ca membru permanent al catedrei. Cunoştinţele lui de engleză sunt bune şi nu va avea dificultăţi în a se face înţeles de studenţi39. Decizia favorabilă a fost luată în a doua parte a lunii decembrie 1924, iar după sărbătoarea Crăciunului deja bizantinologul rus primise o scrisoare, care în termeni voalaţi, îl anunţa cu privire la o iminentă invitaţie din partea Universităţii din Wisconsin. A fost un miracol că am putut părăsi Rusia din nou în luna mai [1925]. Pe 9 iunie ajunsesem în Paris. Pe 10 iunie am primit un telefon de la Fish [Carl Russell Fish, şeful Departamentului de Istorie al Universităţii amintite]. În aceeaşi zi la ora 4.00 PM cineva a bătut la uşa modestei mele camere din Rue de Beaune, 13. Am deschis uşa, iar în faţa mea era Paxton [Frederic L. Paxton, profesor de Istorie la aceeaşi Universitate americană]. El a intrat şi m-a felicitat ca fiind deja colegul lui. Spre sfârşitul lui august am sosit în New York, iar după două săptămâni savuroase petrecute cu Rostovţev la Princeton, am ajuns pe 15 septembrie la Madison. Bineînţeles că a fost cea mai minunată poveste pe care am experimentat-o în viaţa mea40.

În acest an universitar (1925-1926) când a fost angajat pe o perioadă determinată la Universitatea din Wisconsin, prof. Vasiliev a depăşit inerentele probleme de limbă şi s-a acomodat cu rigorile învăţământului superior american. Astfel, a predat două cursuri: Istoria antică (History 10) şi Istoria Bizanţului şi a arabilor (History 135), precum şi un seminar, toate acestea fiind desfăşurate în ambele semestre. Odată acomodat cu noul statut şi stil de viaţă, total diferit de ce lăsase în urmă în Rusia ultimilor ani (1917-1925), marele bizantinolog a început să se intereseze de o poziţie universitară vacantă şi stabilă. În acest sens, în ianuarie 1926, a trimis un dosar complet pentru catedra de Istorie, limbă şi literatură bizantină şi neo-greacă din cadrul celebrului King`s College (Universitatea din Londra), ocupată până atunci de Arnold Toynbee. Concomitent, a menţinut o corespondenţă pe aceeaşi temă cu prof. Henri Grégoire, decanul Université Egyptienne in Cairo. În sfârşit, şi-a depus candidatura şi la Columbia University din New York pentru o poziţie vacantă. Deja în februarie 1926 primise confirmarea acceptării sale atât la Cairo, cât şi la New York, însă, pentru că la începutul lunii martie Universitatea din Wisconsin a decis să îi ofere o poziţie de profesor permanent, Vasiliev a refuzat cele două oferte, deşi salariile, în ambele situaţii, erau considerabil mai mari.

Astfel, între anii 1926-1938, el şi-a continuat activitatea didactică la nivel universitar la University of Wisconsin, una dintre cele mai cunoscute universităţi americane. În aceşti ani a avut doar două perioade de absenţă de la catedră: semestrul al doilea al anului universitar 1933-1934, dedicat în exclusivitate activităţii de cercetare ştiinţifică, şi întreg anul universitar 1935-1936, când a predat temporar ca visiting professor la Columbia University. Principalele cursuri pe care le-a predat au fost: Istoria antică, Istoria bizantină, Civilizaţie elenistică şi Viaţa şi lucrul în Roma antică. Cu fluctuaţii, numărul celor înscrişi la cursurile sale s-a situat între 200-350 de studenţi, cu o scădere drastică între anii 1932-1936. Începând din anul 1932 a primit şi dreptul de a avea un asistent pentru cursul de Istoria antică, primul ales fiind Peter Charanis, de altfel singurul său ucenic căruia i-a acordat titlul de doctor în Istorie bizantină.

Implicarea şi devotamentul său total faţă activitatea didactică s-au păstrat întipărite în mintea şi în inima celor care s-au bucurat să îl aibă ca profesor. Astfel, pe lângă faptul că a devenit faimos pentru că nu a lipsit de la niciun curs în toţi anii petrecuţi la Madison, Vasiliev a fost şi un exemplu de experiere personală a informaţiilor transmise. La finalul cursului anual de Istoria bizantină, într-un an oarecare, unul dintre colegi l-a întâlnit pe holul Universităţii, la scurt timp după ce ieşise din sala de curs. Observându-i privirea agitată l-a întrebat dacă se simte bine, moment în care profesorul Vasiliev i-a răspuns cu tristeţe: Bizanţul a căzut!

Punctele de referinţă ale activităţii sale de cercetare în aceşti ani sunt legate de trei mari proiecte pe care le iniţiase încă din Rusia: Istoria Imperiului bizantin, care a apărut în două versiuni, engleză şi franceză, ambele revăzute de autor41; Bizanţul şi arabii. Dinastia de Amorium, publicată într-o ediţie extinsă în limba franceză42; Goţii în Crimeea, temă căreia îi dedicase ultimii ani petrecuţi la Petrograd / Leningrad (Sankt-Petersburg), înainte de venirea în S.U.A., şi care fusese publicată parţial în limba rusă43. De asemenea, notăm colaborarea la Encyclopaedia of the Social Sciences, editată de Edwin R.A. Seligman & Alwin Johnson44. Studiile publicate în aceşti ani au fost concentrate în jurul următoarelor teme: istoria Trebizondei/Trapezuntului45, relaţiile dintre Rusia kieveană şi Imperiul bizantin46, călătoria în Italia a basileului Ioan V Paleologul47, călătorul spaniol Pero Tafur48, relaţiile împăratului Justin I cu Abisinia (N.-V. Etiopiei)49, descrierea capitalei bizantine de către Harun-ibn-Yahya50, acomodarea principiilor feudale în spaţiul bizantin51, venirea anglo-saxonilor în Răsărit52 şi un tratat de geografie din secolul al IV-lea53.

Întreaga sa activitate ştiinţifică l-a recomandat pentru a fi selectat ca membru atât al Academiei de Ştiinţe din Belgrad (în anul 1934), cât şi al Medieval Academy of America (în anul 1936). De asemenea, a fost ales şi ca preşedinte al Institutului N.P. Kondakov din Praga (în anul 1936), care edita încă din 1927 periodicul Annales de l`Institut Kondakov / Seminarium Kondakovianum. În anul 1938 a primit distincţia academică Doctor honoris causa din partea Universităţii din Atena.

Această frumoasă perioadă de la Madison nu ar fi fost nicidecum împlinită dacă atenţia prof. Vasiliev nu s-ar fi îndreptat şi spre cealaltă pasiune a vieţii sale: muzica. Arhiva Universităţii din Wisconsin păstrează afişul prin care cei interesaţi erau invitaţi la o seară memorabilă în data de 19 mai 1926: Profesorul A.A. Vasiliev din cadrul Departamentul de Istorie şi profesorul C.F. Gillen din cadrul Departamentului de Limba Franceză vor prezenta publicului un monolog muzical original, aflat încă în formă nepublicată. Muzica este o compoziţie proprie a profesorului Vasiliev şi va fi interpretată la pian de el însuşi, în timp ce profesorul Gillen va citi replicile adaptate din piesa lui Turghenev: Câteva pagini din jurnalul unui autor răposat. Reprezentaţia este împărţită în opt mici secţiuni, iar toate împreună vor constitui o interpretare plină de culoare a Rusiei54. La această reprezentaţie cu totul inedită a existat şi o modică taxă de intrare (0.50 USD), suma strânsă urmând să fie donată în fondul Universităţii. În anul 1934, acest recital a fost reluat în beneficiul Student Loan Fund. Întreaga compoziţie muzicală i-a aparţinut şi de această dată prof. Vasiliev, iar pe lângă piesa lui Ivan Turghenev a fost adăugat şi cunoscutul poem al lordului Alfred Tennyson, The Lady of Shalott55. Din nefericire niciuna dintre compoziţiile muzicale ale orientalistului rus nu s-a păstrat.

Aceşti ani au consemnat şi reluarea călătoriilor de studii ale profesorului Vasiliev. Astfel, a vizitat în mai multe rânduri Mexicul (1929 şi 1930), precum şi Alaska (1930). De asemenea, a călătorit mult în interiorul S.U.A., din Florida (1926) şi până în California. Între desele reveniri în Europa au fost trei care merită atenţie: în anul 1931 a vizitat Italia, trecând şi pe la Florenţa la mormântul mentorului său56; în 1934 a participat la al IV-lea Congres Internaţional de Studii Bizantine, organizat la Sofia (Bulgaria)57; în vara anului 1938 a efectuat un turneu nostalgic în partea de Nord a bătrânului continent, vizitând Danemarca, Suedia, Finlanda, Estonia şi Letonia. Cele opt zile petrecute la măn. Valaam, situată pe principala insulă din lacul Ladoga (aflată până în iunie 1940 în graniţele teritoriale ale Finlandei) şi vizita oraşului Tartu (fostul Yuryev / Dorpat), unde fusese profesor între anii 1904-1912 i-au răscolit cu siguranţă numeroase amintiri. Se pare că stabilise cu sora lui, cu care a reuşit să menţină legătura după evadarea în S.U.A., să se apropie cât mai mult posibil de un anumit punct situat pe frontiera impenetrabilă a Rusiei bolşevice, iar el să fie de cealaltă parte; acesta a fost punctul maxim de proximitate între cei doi fraţi pe care situaţia politică îl putea îngădui la momentul respectiv.

Relaţiile cu Rusia natală nu au fost rupte în chip brutal de la început: în vara anului 1925, ca urmare a invitaţiei oficiale din partea Universităţii din Wisconsin ca visiting professor pentru anul universitar 1925-1926, prof. Vasiliev a solicitat autorităţilor de Stat prelungirea delegaţiei în străinătate. Răspunsul a fost unul pozitiv, fapt ce l-a încurajat pe bizantinolog să ceară prelungirea şi în următorii doi ani universitari. În cele din urmă, data de 1 iulie 1928 a fost fixată de autorităţile bolşevice ca termen limită pentru întoarcerea lui Vasiliev la Leningrad (Sankt-Petersburg). Cum acest termen ultimativ a fost depăşit, el a fost perceput din momentul respectiv ca trădător, bunurile fiindu-i confiscate, inclusiv biblioteca. Într-o comandă de cărţi pe care a primit-o din Rusia, Steven Runciman a găsit mai multe volume din biblioteca orientalistului rus.

Dacă autorităţile de Stat i-au prelungit delegaţia în străinătate până în vara anului 1928, nu la fel de îngăduitori au fost colegii săi din Academia Rusă de Ştiinţe, unde Vasiliev era membru corespondent încă din anul 1919. Astfel, în şedinţa din 2 iunie 1925 el a fost exclus dintre membrii Academiei, fiind reabilitat post-mortem în data de 22 martie 1990.

Deşi a primit cetăţenia americană în 16 februarie 1931, când a depus jurământul de credinţă ca cetăţean american în faţă autorităţilor juridice din Dane County (Wisconsin), prof. Vasiliev a rămas întotdeauna devotat ţării sale natale. Astfel, la toate întâlnirile şi recepţiile la care participa, primele sale cuvinte într-o conversaţie cu cei care nu îl cunoşteau erau următoarele: Numele meu este Vasiliev. Vorbiţi ruseşte?58 De asemenea, în spatele figurii sale permanent joviale exista o doză de tristeţe, caracteristică întregului exil rusesc. Ca o exprimare discretă a acestui sentiment, de fiecare dată când ajungea la Paris, mergea cu regularitate într-un anume parc public, se aşeza întotdeauna pe aceeaşi bancă şi medita în solitudine. Cele mai solide prietenii le-a legat tot cu câţiva conaţionali, precum reiese şi din fondurile de arhivă care au conservat corespondenţa prof. Vasiliev59.

Serghei Alexandrovici Jebelev (1867-1941), istoric, membru al Academiei Ruse de Ştiinţe (din anul 1927) şi vice-preşedinte al Academiei de Istorie a culturii materiale (între anii 1923-1928) a fost unul dintre apropiaţii profesorului de la Madison, cu care a întreţinut o bogată corespondenţă60. De Ignatie Iulianovici Kracikovski (1883-1951), fondatorul şcolii ruseşti de studii arabe, membru al Academiei Ruse de Ştiinţă (din anul 1921), a fost legat prin pasiunea comună pentru orientalistică61. De altfel, cei doi publicaseră deja în anul 1924 traducerea în limba franceză a primei părţi a Istoriei lui Yahya-ibn-Said. Colaborarea dintre ei nu a fost îngrădită nicidecum de noul statut de trădător cu care era etichetat prof. Vasiliev de către autorităţile de Stat, iar rodul acestei relaţii de prietenie a fost publicarea celei de-a doua părţi a lucrării istoricului creştin arab din Antiohia în anul 193262.

Însă, cu certitudine, cel mai profund ataşament l-a simţit faţă de prof. Mihail Ivanovici Rostovţev (1870-1952)63, cu care fusese apropiat încă din perioada studenţiei. Ulterior, realizaseră împreună primele investigaţii arheologice în perioada petrecută la Institutul Rus de Arheologie din Constantinopol, iar apoi ajunseseră amândoi profesori la Universitatea de Stat din Sankt-Petersburg/Petrograd. După părăsirea Rusiei în anul 1918, prof. Rostovţev a predat la Universitatea din Michigan (până în anul 1925), iar apoi la Yale University, perioadă în care a şi publicat două lucrări care i-au asigurat notorietatea: The Social and Economic History of the Roman Empire (Oxford, 1926) şi The Social and Economic History of the Hellenistic World (3 vol., Oxford, 1941). Relaţia dintre cei doi savanţi ruşi a fost foarte apropiată, mai ales după momentul venirii prof. Vasiliev în S.U.A. Corespondenţa dintre cei doi este o mărturie elocventă a acestui fapt64.

Împlinind vârsta de 70 de ani în septembrie 1937, prof. Vasiliev a fost obligat prin lege să renunţe la catedra de la Universitatea din Wisconsin, deşi forma fizică i-ar fi permis să continue fără îndoială. Cuvintele scrisorii de mulţumire din partea Departamentului de Istorie, datată 31 mai 1938, şi semnată de prof. Paul Knaplund depăşesc formalismul unei astfel de adrese: Prin urmare, profit de această oportunitate să Vă transmit, în numele întregului Departament, mulţumirile şi aprecierea noastră sinceră pentru slujirea devotată şi competentă a acestui Departament şi a Universităţii în ultimii 13 ani. Toţi am simţit că ne-aţi oferit strălucire şi distincţie. Aţi fost singurul dintre noi care putea să-şi atribuie o reputaţie mondială ca profesor şi ca cercetător. Nu ştiu dacă am reuşit, de atât de multe ori pe cât ne-am dorit, să Vă facem să înţelegeţi cât de mult Vă respectăm ca persoană şi cât de mult preţuim efortul pe care l-aţi depus alături de noi şi pentru noi, însă doresc să las această mărturie scrisă [...]65.

Ca Professor Emeritus al Universităţii din Wisconsin, după anul 1938, Alexandr A. Vasiliev a decis să rămână în continuare în Madison. În anul 1942 a fost invitat ca Haskell lecturer la Oberlin College (Ohio), iar din octombrie 1944 a părăsit oraşul său american de adopţie în favoarea Washington DC: primise propunerea incitantă de a veni ca Senior Scholar la Centrul de Studii Bizantine de la Dumbarton Oaks şi de a-şi stabili reşedinţa permanentă aici. Ulterior, începând din anul 1949 a devenit Scholar Emeritus în cadrul aceleiaşi instituţii, afiliate la Harvard University.

Având la dispoziţie o bibliotecă de excepţie, precum cea de la Dumbarton Oaks, dar şi mai mult timp dedicat exclusiv cercetării, rezultatele ştiinţifice ale prof. Vasiliev în ultimii ani ai vieţii (1938-1953) au fost remarcabile. În această perioadă a publicat două monografii deosebit de apreciate: prima dedicată relaţiilor dintre ruşii kieveni şi bizantini în secolul al IX-lea, cu o focalizare pe atacul declanşat de slavi asupra oraşului păzit de Dumnezeu66, iar în a doua s-a ocupat de personalitatea basileului Justin I (518-527)67. Acest volum din urmă a şi fost premiat în anul 1952 cu Haskins Medal de către Medieval Academy of America. Membrii comisiei care au evaluat lucrarea şi au propus-o pentru premiere subliniau în textul raportului că: El [Vasiliev] a început cercetarea înainte ca mulţi dintre membrii Academiei să se fi născut, şi a desăvârşit-o cu excelenta monografie dedicată lui Justin I. Bogăţia informaţiei, amploarea cercetării, bibliografia impresionantă transformă această lucrare aproape într-o enciclopedie de istorie bizantină pentru începutul secolului al VI-lea68.

Următorul proiect de cercetare căruia i-a dedicat o perioadă importantă în aceşti ultimi ani a fost revizuirea şi actualizarea primei ediţii în limba engleză a Istoriei Imperiului bizantin. Beneficiind de sprijinul financiar necondiţionat din partea Universităţii din Wisconsin, precum şi de ajutorul important al ucenicului său apropiat, Peter Charanis, în vara anului 1945, la Madison, s-a început această necesară revizuire. Datorită întârzierilor cauzate de dificultatea actualizării bibliografice pentru un volum de informaţie atât de extins, lucrarea a fost publicată în formă finală abia în anul 195269. De asemenea, ca o mărturie a valorii incontestabile şi a aprecierii de care s-au bucurat chiar şi ediţiile anterioare ale acestei lucrări, notăm pentru această perioadă şi apariţia traducerilor în limbile turcă şi spaniolă70.

Tematica abordată în studiile publicate în perioada anilor 1938-1953 indică, pe de o parte, o aprofundare a unor probleme atinse anterior, dar pe de altă parte, şi unele subiecte inedite. Astfel, deşi problemele de hagiografie se pare că au fost cele mai atractive subiecte în aceşti ani71, prof. Vasiliev a abordat şi unele aspecte ale activităţii împăraţilor Justinian I72, Justinian II73 şi Mihail III74, a revenit în chestiunea Imperiului de Trebizonda/Trapezunt75 şi a atacurilor ruşilor asupra capitalei bizantine76, iar nota de originalitate a fost asigurată de teme precum: sfârşitul lumii în viziunea autorilor medievali77 şi analizarea sarcofagelor imperiale şi a monumentelor din spina hipodromului constantinopolitan78.

Însă, în ultimii ani ai vieţii se dedicase şi altui proiect editorial major, care era legat de tema sa predilectă: relaţiile dintre bizantini şi arabi. Astfel, în anul 1948, în raportul prezentat comitetului ştiinţific de la Dumbarton Oaks, prof. Vasiliev îşi destăinuia intenţiile: Lucrez pe tema generală Bizanţul şi arabii în timpul lui Mahomed şi a primilor patru succesori, aşa-numiţii califi ortodocşi (622-661). Sunt încă la stadiul de cercetare preliminară, fiind bucuros că am biruit cele 12 voluminoase tomuri in folio ale lucrării lui Caetani: Annali dell`Islam, fără care este absolut imposibil să începi studiul asupra acestei probleme speciale. Cercetarea mea merge şi va merge pentru un timp destul de încet, deoarece izvoarele pentru această perioadă, în special sursele arabe, sunt atât de confuze şi de contradictorii încât o concluzie sau alta poate fi formulată numai după o examinare atentă, meticuloasă şi precisă. Însă, trebuie să admit că sunt profund concentrat asupra acestei probleme, care îmi aminteşte de zilele tinereţii mele, când am publicat cele două volume în rusă: Bizanţul şi arabii în secolele IX-X, care au apărut acum într-o ediţie revizuită în limba franceză79. În anul 1951, raportul prezentat de prof. Vasiliev în faţa cercetătorilor de la Dumbarton Oaks dovedeşte progresul muncii sale în această chestiune: Am ajuns la concluzia că în viitoarea mea lucrare, nu va fi necesar numai un capitol introductiv despre izvoare şi o expunere a unor probleme complicate cu privire la istoria de început a Islamului, ci va trebui să fie prezentată şi o parte specială, intitulată: Arabii în Siria [inclusiv Palestina] şi în deşertul sirian înainte de Islam, pentru o înţelegere mai bună a surprinzătoarei perioade a cuceririlor arabe din secolul al VII-lea. Cu cât aprofundez mai mult această epocă, cu atât mai mult înţeleg cât de importantă şi de indispensabilă este perioada pre-islamică în vederea clarificării epocii penetrării incredibile a arabilor, care, la rândul ei, este extrem de importantă pentru istoria Bizanţului80.

Din păcate acest plan nu a mai putut fi împlinit de bizantinologul rus, însă postum au fost publicate două studii care reflectă interesul său direct pentru tema amintită, precum şi stadiul cercetării sale81. Foarte probabil tot între anii 1947-1953, prof. Vasiliev a definitivat şi o lucrare publicabilă, dar păstrată încă în manuscris, în biblioteca Centrului de Studii Bizantine de la Dumbarton Oaks82.

În calitatea sa de Senior Scholar, iar apoi de Scholar Emeritus în cadrul celebrului Centru american de Studii Bizantine, prof. Vasiliev a participat şi la simpozioanele ştiinţifice anuale organizate la Dumbarton Oaks, alături de cei mai reputaţi cercetători ai momentului: Ernst Kitzinger, George LaPiana, Francis Dvornik, Otto Demus, Andrè Grabar, Robert P. Blake, Albert M. Friend Jr., Sirarpie der Nersessian83. De asemenea, în anul 1946 a fost factorul determinant care a condus la organizarea la New York a primului congres bizantino-slavo-oriental (până la momentul respectiv toţi cercetătorii analizau separat relaţiile dintre bizantini şi slavi şi, respectiv, dintre bizantini şi orientali)84.

În această ultimă parte a vieţii a continuat să fie profund ataşat de muzică. În timpul stagiunii anuale, în fiecare seară de sâmbătă, camera de zi din Fellows Building de la Dumbarton Oaks era rezervată audiţiilor radio de la Metropolitan Opera din New York. Mai mult decât atât, fondatorii centrului de excelenţă în cercetare de la Dumbarton Oaks, Mildred şi Robert Wood Bliss, ei înşişi mari iubitori de muzică clasică, au iniţiat începând din anul 1946 o serie de concerte de cameră, intitulată Friends of Music at Dumbarton Oaks, în sala special amenajată în acest sens (Music Room). Cu siguranţă că prof. Vasiliev nu a ratat niciun prilej de a se bucura de aceste serate muzicale.

Deşi aflat în al optulea deceniu de viaţă, nu a renunţat nici la bucuria călătoriilor. În câteva scrisori adresate prietenul său I. Kracikovski, din perioada anilor 1941-1945, îi povestea acestuia despre experienţele trăite în vizitele sale în Alaska, Mexic, Cuba, Honduras şi Guatemala. Unul dintre punctele de referinţă în privinţa călătoriilor sale din aceşti ani este croaziera anuală de la începutul primăverii pe fluviul Mississippi, între St. Louis şi New Orleans. Prof. Vasiliev era cel care dădea startul petrecerii din prima seară, dansând cu mama căpitanului. Deşi nu a fost căsătorit niciodată, întotdeauna sublinia cu eleganţă faptul că nu a fost nicidecum un misogin.

Ultimele luni ale vieţii au fost marcate de participarea sa la al IX-lea Congres Internaţional de Studii Bizantine (Tesalonic, 12-25 aprilie 1953)85. Descrierea sesiunii oficiale de deschidere a Congresului a fost prezentată de prof. Vasiliev cu următoarele cuvinte: De la locul meu, de la distanţă, înainte de începutul şedinţei, îl văzusem deja pe Grégoire, însă el nu ştia că eu sunt în sală. Momentul lui de a se adresa (Belgia) a fost înaintea celui al meu (S.U.A.). Spre marea mea surpriză, în cuvântul lui, după adresările formale către Majestatea Sa, etc., Grégoire aproape dintr-o dată a menţionat numele meu în forma Alexandr Alexandrovici Vasiliev, urmat de o mulţime de elogii. A fost un moment incomod pentru mine, pentru că toţi au început să se uite la mine. Mi-am prezentat cuvântul în engleză şi cred că aceasta a fost o greşeală, pentru că mulţi dintre colegii mei greci, pe care i-am felicitat cu căldură în scurta mea alocuţiune, cunoşteau limba franceză, iar unii limba germană, însă nu engleza, astfel încât complimentele şi gândurile mele bune nu au fost înţelese86. Când am coborât de pe podium pentru a merge spre locul meu, Grégoire s-a grăbit spre mine şi, în prezenţa Majestăţii Sale şi a întregii audienţe, m-a îmbrăţişat. Aplauze frenetice! Nu ştiu cum s-a întâmplat că unii dintre ceilalţi vorbitori, urmând probabil exemplul lui Grégoire, au amintit de asemenea numele meu în mod laudativ. Şedinţa s-a încheiat cu alocuţiunea secretarului general Zepos. Regele a plecat. După sfârşitul acestei şedinţe profesorul Zakythinos mi-a spus în limba franceză: C`est l`apothéose de Vasiliev!87

Implicarea lui Vasiliev în lucrările Congresului a fost totală: în data de 13 aprilie a susţinut comunicarea cu titlul: Alexandre le Grand, Byzance et l`Islam88, a participat la o dezbatere interesantă pe marginea Θα?µατα το? ?γ?ου Δηµητρ?ου (Miracula Sancti Demetrii) alături de G. Sotiriou, St. Kyriakidis, P. Lemerle, F. Barišič şi H. Grégoire, a luat cuvântul la sesiunea de închidere a lucrărilor şi a participat la excursiile de studii de la sfârşitul Congresului89. Cu această ocazie, în 21 aprilie 1953, la Kastoria, alături de prietenul său, Henri Grégoire, a primit titlul de cetăţean de onoare al „oraşului cu 62 de biserici".

În ziua de 23 aprilie a zburat spre Istanbul, unde nu a rămas decât câteva zile, după care a călătorit spre Paris. Se pare că aici a suferit un stop cardiac minor, care însă i-a zdruncinat sănătatea sa de fier până în momentul respectiv. În afara unei operaţii din cataractă, pe care a suferit-o în ultima parte a vieţii, el nu avusese probleme de sănătate, obişnuind să glumească cum că nu ştie ce înseamnă o durere de cap. S-a grăbit să ajungă acasă, la Dumbarton Oaks (25 mai 1953), deşi, conform planului iniţial, ar fi trebuit să mai zăbovească la prietenii din New York90. Mai mult decât atât, a reuşit să participe la un prânz festiv, patronat de dna Bliss, unde a fost în centrul atenţiei ca de obicei (26 mai 1953). La câteva zile după acest moment, în noaptea de 29-30 mai 1953, când tocmai se împlineau 500 de ani de la căderea Constantinopolului, prof. Vasiliev a trecut la cele veşnice.

Printre cei mai apropiaţi prieteni pe care i-a avut în anii petrecuţi la Washington DC a fost familia prof. Robert Van Valzah, cu care fusese coleg la Universitatea din Wisconsin. Deşi prof. Van Valzah murise în anul 1946, A.A. Vasiliev a menţinut contactul cu soţia acestuia, Aglae, pe care o numea bunica mea, deşi era mai tânără cu aprox. 20 de ani decât el însuşi. Aglae Van Valzah a fost persoana care şi-a asumat responsabilitatea serviciului funerar, care a fost oficiat în rit ortodox la capela rusească din interiorul Washington Cathedral. A fost înmormântat în cavoul familiei Van Valzah din interiorul City Cemetery

 


 

IONUŢ-ALEXANDRU TUDORIE