TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Sobornicitatea - comuniune şi plinătate a lui Hristos în Duhul Sfânt. Aspecte ecleziologice în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae


 

Sobornicitatea - comuniune şi plinătate a lui Hristos în Duhul Sfânt. Aspecte ecleziologice în teologia Părintelui Dumitru Stăniloae

 

 

 

 

Adrian Lemeni

 

 

 

 

 

Introducere

 

 

Ecleziologia Părintelui Dumitru Stăniloae este o expresie concretă a unei teologii legate de viaţa Bisericii. Părintele Dumitru Stăniloae a recuperat şi valorificat gândirea vie a Sfinţilor Părinţi în contextul contemporan. Teologia sa nu a rămas o repetare sau o acumulare de citate din Părinţi. Ne dăm seama astăzi că nu este suficient a-i cita pe Sfinţii Părinţi, dacă nu le şi asumăm experienţa, dacă nu şi trăim în acelaşi duh şi nu devenim pentru timpul nostru ceea ce Părinţii au fost pentru timpul lor. Părintele Stăniloae a dezvoltat o teologie înţeleasă ca expresie a comuniunii ecleziale, o gândire a Bisericii reînnoită de către acelaşi Duh Sfânt.

Teologia Părintelui Stăniloae are o profundă dimensiune mistagogică. O teologie ortodoxă eclezială este, în esenţă, mistagogică, pentru că se bazează pe experienţa vieţii celei noi în Biserica Apostolilor, martirilor şi sfinţilor cunoscuţi în istorie. Există o comuniune reală împărtăşită de către membrii Bisericii în întreaga istorie. Această comuniune nu este epuizată în istorie, ci este deschisă eshatologiei.

În a sa ecleziologie a comuniunii, Părintele Stăniloae subliniază conţinutul spiritual şi mistagogic al dogmelor credinţei. El explică modul în care dogmele de credinţă sunt legate de Persoana vie a lui Hristos, şi modul în care acestea privesc viaţa concretă a Bisericii şi a membrilor ei. El spune că una dintre sarcinile de azi ale teologiei este „de a prezenta articolele de credinţă nu ca definiţii abstracte care să fie memorate, ci ca modele ale comuniunii personale cu Dumnezeu... Noi, teologii, nu trebuie să ne limităm la învăţarea dogmelor ca definiţii în general, ca termeni antinomici despre persoana lui Iisus Hristos, sau despre Sfânta Treime, sau despre relaţia dintre esenţa divină şi energiile necreate, ci trebuie să pătrundem dincolo de aceste definiţii dogmatice către realitatea în sine prin contactul nostru direct şi viu cu conţinutul lor, cu Hristos ca Persoană, cu Sfânta Treime ca şi comuniune de Persoane... Avem nevoie să simţim în noi înşine prezenţa lui Hristos, care, prin întruparea şi suferinţa Sa pe Cruce, a venit să trăiască printre noi pentru totdeauna. Prin compasiunea Lui faţă de noi, prin comuniunea în sfântul Său Trup şi Sânge, El ne sensibilizează de asemenea şi faţă de suferinţa şi dificultăţile confraţilor noştri". Această abordare mistagogică exprimă dimensiunea existenţială a ecleziologiei comuniunii.

 

 

Semnificaţia sobornicităţii

 

Sobornicitatea exprimă modul sinodal de păstrare a învăţăturii Bisericii, dar şi modul de asumare şi de trăire a învăţăturii ca o comuniune de viaţă fundamentată în experienţa duhovnicească şi eclezială. Sobornicitatea presupune o comuniune în care distincţiile nu sunt anulate, ci valorificate unitar într-o relaţie de viaţă. În această perspectivă, darurile credincioşilor sunt cultivate în experienţa Bisericii în care este trăită deopotrivă taina persoanei şi a comuniunii.

Există o reciprocitate dinamică între unitatea şi natura unităţii Bisericii, indicând o unitate care nu înseamnă uniformitate sau anulare a vocaţiilor specifice, ci dimpotrivă o convergenţă întrupată în comuniunea de viaţă luminată de har.

Sobornicitatea, ca mod eclezial de a fi, exprimă comuniunea trăită în plinătatea Bisericii. În această comuniune asumată ca eveniment de viaţă, relaţiile dintre persoană şi comunitate, local şi universal, eveniment şi instituţie, sunt împlinite eshatologic în Biserica înţeleasă ca trup tainic al lui Hristos. Astfel, în Biserică, trăim ceea ce Sfântul Apostol Pavel numea: „plinătatea Celui ce împlineşte toate în toţi" (Efeseni 1, 23).

 

 

Sobornicitatea - comuniune şi plenitudinte în Duhul Sfânt

 

Părintele Dumitru Stăniloae insistă asupra sobornicităţii asumate ca o comuniune şi plenitudine în Duhul Sfânt. Plecând de la viziunea Sfântului Apostol Pavel despre diferitele daruri ale mădularelor din trupul lui Hristos, provenite şi susţinute de acelaşi Duh, în continuitate cu perspectiva patristică, Părintele Stăniloae arată că darurile credincioşilor din Biserică sunt împlinite în Hristos prin Duhul Sfânt.

Sfântul Vasile cel Mare afirmă că Duhul Sfânt este întreg în fiecare şi este întreg pretutindeni. Există o împreună trăire a credincioşilor, o sensibilitate comună. Sensibilitatea întregului este trăită de fiecare.

Sfântul Apostol Pavel arată că „dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se bucură împreună" (I Corinteni 12, 26). Unitatea din trupul tainic al lui Hristos este trăită în Duhul Sfânt, întrucât „noi toţi am fost botezaţi într-un Duh, pentru ca să fim un singur trup" (I Corinteni 12, 13).

În acest sens, Părintele Stăniloae arată că darurile personale nu sunt lucrate în izolare pentru o afirmare egoistă, ci sunt valorificate în slujirea şi întărirea comuniunii. Părintele Stăniloae afirmă: „Duhul lui Hristos nu îmbracă pe fiecare mădular al Bisericii cu toate darurile Sale în izolare, aşa cum nici la creaţie nu au fost date fiecărui om toate calităţile în izolare. În acest caz n-ar mai fi comuniune. Comuniunea, departe de a reduce viaţa personală, o îmbogăţeşte. Iar prin aceasta îmbogăţeşte viaţa întregului. Comuniunea şi plenitudinea, acestea sunt cele două sensuri ale însuşirii Bisericii, exprimată prin termenul de sobornicească sau catolică"1.

Sobornicitatea trăită ca plinătate în Duhul Sfânt şi comuniune interpersonală evidenţiază unitatea realizată prin distincţiile persoanelor asumate într-o convergenţă de sens. Astfel, fiecare este deschis spre lucrarea întregului şi reciproc, întregul se manifestă prin lucrarea fiecăruia. Cu cât e mai prezent Hristos cu Duhul Lui în Biserică cu atât mai reală este eficacitatea duhovnicească a întregii Biserici în credincioşii ei.

Părintele Dumitru Stăniloae asociază sobornicitatea cu plinătatea Bisericii trăită în Hristos prin Duhul Sfânt. Precum Florovski, şi teologul român subliniază că expresia Ekklesia Katholiké nu a fost folosită în Tradiţia Bisericii în sens cantitativ, ca o expansiune de tip geografic. Mai degrabă, semnificaţia expresiei respective vizează plinătatea credinţei şi a învăţăturii apostolice, fidelitatea Bisericii faţă de Tradiţia ei, spre deosebire de tendinţele eretice.

Plinătatea Bisericii, înţeleasă în mod calitativ, ajută la întărirea vieţii duhovniceşti, la creşterea spirituală întru Hristos până când „toţi vom ajunge la unitatea credinţei şi cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, la bărbatul desăvârşit, la măsura vârstei plinătăţii lui Hristos..., ca adeverindu-ne în iubire să creştem întru toate, în El, Care este capul" (Efeseni 4, 13-15). Plinătatea Bisericii în Duhul Sfânt nu este statică, ci dinamică, este după Părintele Stăniloae o „deplinătate eshatologică a experienţei integrale a lui Dumnezeu în ea şi a integrării ei totale în Dumnezeu, spre starea când Dumnezeu va fi totul în toate. Propriu zis aceasta este destinaţia Bisericii. Integrarea aceasta în plenitudine trebuie să devină proprie întregii creaţii"2. În acest sens, Părintele Stăniloae subliniază: „Biserica este întregimea, este totul, este plenitudinea pentru că are pe Hristos care e totul în toate. E plenitudinea deocamdată în oarecare stare virtuală, dar în mişcare spre actualizarea ei deplină în eshatologie. De aceea ea are toate harurile mântuitoare spre actualizarea ei deplină în eshatologie. De aceea ea are toate harurile mântuitoare care duc toată creaţia la îndumnezeire; are toată învăţătura, care include în ea virtual toată cunoştinţa necesară mântuirii. Biserica Ortodoxă este Biserica plenitudinii, întrucât n-a îngustat nici învăţătura ca expresie a acestei prezenţe plenare a lui Hristos. Biserica Ortodoxă are toată putinţa rodirii celei drepte spre desăvârşirea credincioşilor"3.

Plinătatea Bisericii ca experienţă eclezială fundamentată pe învăţătura de credinţă în Duh şi Adevăr evidenţiază în mod esenţial aspectul lăuntric al sobornicităţii, dimensiunea interioară a comuniunii ecleziale. Nu universalitatea spaţială este definitorie pentru sobornicitate, ci integritatea credinţei trăită în comuniunea comunităţii euharistice. Astfel, unitatea de viaţă a Bisericii este fundamentată întru Hristos cel Unul şi Unificator, descoperit şi trăit prin Duhul Sfânt.

Astfel unitatea sobornicească nu este una de ordin instituţional, ci una hristocentrică şi pnevmatologică. „Unitatea Bisericii nu e o unitate de ordin instituţional şi nici sfărâmată în indivizi cu credinţe deosebite, sau cu interpretări deosebite ale ei, ci o unitate de viaţă, ontologic-pnevmatică în Hristos şi în Duhul Lui cel Sfânt. Această unitate cu Hristos şi în Hristos nu e bazată numai pe afirmarea unei credinţe comune, care poate avea un caracter subiectiv, ci ea se experiază în puterea identică ce le vine credincioşilor şi Bisericii de la Hristos aflător în ea. Credincioşii o experiază în aceeaşi putere ce li se dă spre o viaţă de curăţie. Şi pe măsură ce eforturile lor spre o astfel de viaţă sunt mai mari, în aceeaşi măsură experienţa puterii Duhului lui Hristos e şi ea mai mare"4. Unitatea se referă la păstrarea aceleiaşi credinţe trăite în Hristos prin Duhul Sfânt. Credinţa Bisericii, exprimând convingerea despre această prezenţă lucrătoare a lui Hristos în Biserică şi în mădularele ei, nu e despărţită de o anumită experiere a acestei lucrări a lui Hristos. În această experienţă îşi au dogmele caracterul lor neclintit. Şi de aceea unitatea Bisericii este o unitate dogmatică, întrucât este o unitate bazată pe aceeaşi experiere a lui Hristos lucrător prin Duhul Sfânt... unitatea într-o credinţă fermă, bazată pe experienţa lăuntrică a tuturor lucrărilor lui Hristos de către întreaga Biserică, este strâns legată cu asigurarea mântuirii obţinute prin Biserică. „Credinţa Bisericii, exprimând convingerea despre această prezenţă lucrătoare a lui Hristos în Biserică şi în mădularele ei, nu e despărţită de o anumită experiere a acestei lucrări a lui Hristos. În această experienţă îşi au dogmele caracterul lor neclintit. Şi de aceea unitatea Bisericii este o unitate dogmatică, întrucât este o unitate bazată pe aceeaşi experiere a lui Hristos lucrător prin Duhul Sfânt, în toate părţile şi în toate mădularele ei. Unitatea într-o credinţă fermă, bazată pe experienţa lăuntrică a tuturor lucrărilor lui Hristos de către întreaga Biserică, este strâns legată cu asigurarea mântuirii obţinute prin Biserică"5.

Sobornicitatea Bisericii este determinată de unitatea lui Hristos şi a Duhului Sfânt. Această sobornicitate presupune şi efortul personal, asumarea unui mod de viaţă duhovnicesc şi eclezial prin care existenţa este transfigurată prin experienţa harului. Sobornicitatea presupune o logică a dăruirii şi a iubirii, a comuniunii interpersonale prin care sunt depăşite insuficienţele mentalităţii consumiste şi individualiste, dominantă în societatea actuală.

 

 

Sobornicitatea - expresie a comuniunii trăită liturgic în comunitatea euharistică

 

Părintele Stăniloae insistă asupra faptului că sobornicitatea este o expresie a comuniunii fundamentată pe taina comuniunii desăvârşite a Sfintei Treimi. Această comuniune se extinde la nivelul creaţiei, structurează întreaga existenţă şi se poate participa la ea prin viaţa liturgică din interiorul comunităţii euharistice. În mod special, în Sfânta Liturghie se trăieşte concentrat taina persoanei, ca valoare inepuizabilă şi unică a existenţei, precum şi taina comuniunii veşnice.

Creştinismul, ca religie a iubirii, exprimă dragostea între persoane, care se cere trăită pentru toată veşnicia. Astfel, baza şi modelul comuniunii trăite prin iubirea interpersonală sunt Sfânta Treime. În Sfânta Liturghie este chemarea la participarea comuniunii Sfintei Treimi şi la pregustarea Împărăţiei cerurilor. În Sfânta Liturghie, dragostea Sfintei Treimi ne este arătată şi comunicată prin Fiul întrupat, jertfit şi înviat.

Împărăţia Sfintei Treimi şi comuniunea cu ea sunt trăite de întreaga Biserică şi de fiecare credincios în parte în cadrul Sfintei Liturghii. „În comuniunea începătoare cu Sfânta Treime prin unirea lor euharistică cu Hristos şi deci prin înfierea lor, care-i face asemenea Fiului, credincioşii trăiesc ca moştenitori ai împărăţiei Sfintei Treimi. Iar comuniunea Sfintei Treimi este izvorul suprem şi nesecat al celor trei valori mai înalte ale existenţei: persoana, dragostea şi veşnicia lor... Aceste valori ni se transmit prin Sfânta Liturghie care este prin excelenţă trăirea cu Hristos cel jertfit şi înviat, ca să întărim în noi duhul dragostei până la jertfa contrară egoismului şi să înaintăm astfel spre învierea în împărăţia dragostei eterne a Sfintei Treimi".

Sobornicitatea nu presupune o comuniune trăită doar la nivelul unor relaţii sociale. Ea nu este o socializare în cadrul unei comunităţi. Sobornicitatea trăită ca o comuniune liturgică implică reciprocitatea dinamică dintre cuvânt şi rugăciune în interiorul vieţii Bisericii. Este o comuniune trăită în duh de rugăciune. Rugăciunea presupune o angajare existenţială în relaţia pe verticală cu Dumnezeu, precum şi pe orizontală, cu semenii, un efort consecvent în asumarea duhului de comuniune. De aceea, aşa cum arăta Pavel Florensky, rugăciunea este o jertfă cuvântătoare. Puterea cuvântului derivă din rugăciune, din prezenţa sfinţitoare a Duhului în cuvântul exprimat. Prioritatea rugăciunii în raport cu cuvântul este exprimată şi în Faptele Apostolilor: „Iar noi vom stărui în rugăciunea şi în slujirea cuvântului" (Faptele Apostolilor 4, 4). Lumina rugăciunii premerge cuvântul. În timpul Sfintei Liturghii, înaintea citirii Evangheliei se aduce un sfeşnic, iar preotul se roagă: „Străluceşte în inimile noastre, iubitorule de oameni, Stăpâne, lumina cea curată a cunoaşterii dumnezeirii tale şi deschide ochii minţii noastre spre înţelegerea evanghelicelor tale propovăduiri". Tot în această rugăciune se cere, pe baza cunoaşterii Evangheliei, o viaţă mai curată. Astfel, nu doar rugăciunea premerge cuvântului, ci şi cuvântul Evangheliei întăreşte rugăciunea.

Reciprocitatea dintre rugăciune şi cuvânt, trăită liturgic în sobornicitatea asumată ca fiind o comuniune eclezială, exprimă transcendenţa şi destinaţia unificatoare a Cuvântului lui Dumnezeu. „Apartenenţa cuvântului la fiinţa omului, în mod necesar comunitară, dependenţa omului de spusa semenului şi de răspunsul la ea, trimit la o sursă transcendentă personal-comunitară a lui. Numai credinţa în sursa transcendentă şi în destinaţia unificatoare a cuvântului, urmată de împlinirea voii Cuvântului dumnezeiesc, poate susţine o vieţuire dreaptă şi armonioasă între oameni. Căci credinţa aceasta se dovedeşte prin împlinirea voii Cuvântului dumnezeiesc prin fapte. Cuvântul îşi arată prin aceasta toată eficienţa lui. Cuvântul rodit în fapte arată o credinţă mult mai puternică şi se dovedeşte el însuşi mult mai convingător. În faptele de credinţă se simte mai accentuat lucrarea Duhului Sfânt. De aceea, în vieţile sfinţilor se arată prezenţa lui Hristos într-un grad cu totul eficient. Vieţile sunt cuvinte neîntrerupte ale credinţei duse la ultima intensitate. De aceea produc şi în noi o credinţă mai puternică şi o simţire mai accentuată a prezenţei lui Hristos"6.

Sobornicitatea trăită liturgic prin rugăciune şi cuvânt exprimă comuniunea interpersonală, trăirea ca răspuns în duh de rugăciune. Dumnezeu este invocat ca Părinte şi există o adresare cu simţirea şi încrederea unor fii către părintele lor. „Duhul însuşi mărturiseşte împreună cu duhul nostru că suntem fii ai lui Dumnezeu" (Romani 8, 29).

Rugăciunea şi cuvântul din viaţa comunităţii euharistice Îl fac prezent pe Hristos în Biserică. Ele sunt mijloace care Îl fac simţit pe Hristos celor credincioşi, întărind sobornicitatea şi unitatea Bisericii în mod duhovnicesc. În această perspectivă, duhovnicească şi eclezială, prin starea de rugăciune omul este deschis spre starea de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Cuvântul rostit cu credinţă şi învăluit de puterea duhovnicească a rugăciunii întăreşte relaţia de comuniune trăită liturgic.

Sobornicitatea trăită ca o expresie a comuniunii liturgice în comunitatea euharistică, presupune o unitate adâncă de viaţă care depăşeşte logica formală de tip matematic. „Unitatea aceasta arată că fiinţele umane alăturate la un loc, nu sunt simpli inşi alăturaţi şi uniformi. Aritmetica nu poate surprinde această legătură interioară dintre cei număraţi, care nu sunt întru totul uniformi. Taina comunităţii rămâne inaccesibilă matematicii, odată ce comunitatea nu e nici o simplă unitate, nici o simplă alăturare de unităţi. Forma ei e desăvârşit dată în Sfânta Treime, în care nu e nici separaţie, nici contopire, ci unire de unităţi neuniforme şi neconfundate"7.

O comunitate umană rămâne dezbinată lăuntric, chiar dacă din punct de vedere exterior şi instituţional există o anumită unitate. Când unitatea se bazează doar pe eforturile omeneşti, oricât de mari ar fi acestea şi oricât de considerabile ar fi mijloacele investite în demersul respectiv, nu se poate dobândi acea pecete a interiorităţii duhovniceşti specifice sobornicităţii trăite ca o comuniune eclezială.

Doar realizarea sobornicităţii şi unităţii, având ca structură şi model Sfânta Treime, în cadrul comunităţii ecleziale poate oferi temeiul adevăratei unităţi. În comunitatea euharistică prin logica eclezială a comuniunii sunt depăşite dezbinările induse de logica păcatului.

„Numai comunitatea în credinţă reuşeşte să biruiască aceste sfâşieri prin raportarea ei la un Unu care e mai presus de ea, care e transcendent ei, dar nu fără legătură cu ea. Dar întrucât acest Unul nu ne duce la o unitate care să ne confunde, El însuşi trebuie să fie un Unul comunitar, sau un «Unul» în care se menţin nişte Persoane fără să se confunde, sau să se uniformizeze. Aceasta e Sfânta Treime. «Unu» n-ar face pe inşii umani să sporească cu voia în unitatea lor, dacă ar rămâne numai transcendent lor. Eficienţa Lui unificatoare se exercită mai accentuat prin faptul că li se face şi un centru imanent. Acesta este Iisus Hristos, prin Care forţa unificatoare între oameni se exercită dinlăuntrul lor, dar ea vine totodată de mai presus de ei. Refacerea şi promovarea unităţii lor se datoreşte prezenţei Lui, benevol acceptate în ei în diferite grade şi moduri, corespunzător unor mijloace folosite de ei"8. Unitatea trăită în sobornicitatea asumată ca o comuniune eclezială nu este una care se epuizează în graniţele istoriei, ci este deschisă veşniciei. În această comuniune sunt implicaţi atât cei prezenţi cât şi cei adormiţi în Domnul, arătându-se valoarea veşnică a persoanei angajate în comuniune. „Împărăţia Sfintei Treimi sau comuniunea în ea se trăieşte în Sfânta Liturghie nu numai între cei prezenţi, ci cu toţi cei alipiţi de Hristos, ca Biserică, fie că sunt trăitori în prezent, fie că au decedat. Dragostea ca atribut al persoanei îi vede continuându-şi viaţa în veci şi pe cei adormiţi. Cei prezenţi la Liturghie îşi arată dragostea şi faţă de cei adormiţi, şi odată cu aceasta credinţa în nemurirea lor, făcută fericită prin dragostea lor, prin pomenirile dese ale acelora în rugăciunile lor. Prin aceasta cei prezenţi arată nu numai credinţa în durata eternă a persoanelor iubite, ci şi conştiinţa răspunderii lor pentru eternitatea lor fericită. Acolo unde nu se crede în eternitatea persoanei, scade şi răspunderea unora pentru alţii. Răspunderea aceasta ia proporţii incalculabile acolo unde se ştie că de faptele noastre faţă de alţii atât cât trăiesc şi de rugăciunile noastre pentru ei după moartea lor, depinde însăşi fericirea eternităţii la care sunt destinaţi. Şi numai o astfel de răspundere, crescută dintr-o iubire nemăsurată, înalţă calitatea persoanei umane la trepte de negrăită înălţime"9.

 

Concluzii

 

În ecleziologia Părintelui Dumitru Stăniloae, sobornicitatea este înţeleasă ca o comuniune reală şi o plinătate a lui Hristos în Duhul Sfânt. În această perspectivă, teologia este conectată la Liturghie, la viaţa concretă a Bisericii. Teologia devine un mister al comuniunii trăite în Biserica înţeleasă ca Trup al lui Hristos. Teologia eclezială este conştiinţa Bisericii, reflectarea acesteia asupra sa şi a problemelor sale. Teologia este întotdeauna o invitaţie la a gusta şi a vedea, o promisiune de îndeplinit în comuniune şi viaţă. Prin urmare, teologul este un martor al credinţei ca experienţă „sui generis" a comuniunii ecleziale.

În Biserica lui Hristos, noi descoperim unitatea ontologică şi solidaritatea existenţială în frumuseţea comuniunii de viaţă, bazată pe faptul că oricine trăieşte nu pentru el însuşi, ci pentru Hristos şi pentru aproapele. În comuniunea eclezială, redescoperim viziunea euharistică ca o paradigmă de unitate reînnoită în Dumnezeu - o unitate care nu este o uniformitate, ci o reconciliere reciprocă şi o diakonia reciprocă. Izolarea este ruptă şi chiar natura, în timp ce speră la eliberarea sa, înfloreşte în liturghia cosmică.

În ecleziologia Părintelui Dumitru Stăniloae, există o profundă legătură între Hristos şi Duhul Sfânt. În conformitate cu această legătură internă între hristologie şi pnevmatologie în ecleziologie, comuniunea cu Hristos este trăită în şi prin Duhul Sfânt. Comuniunea eclezială presupune o unitate care păstrează şi pune în valoare distincţiile. Viziunea sobornicească a Bisericii şi a unităţii ei a constituit o importantă mărturie şi contribuţie ortodoxă, întrucât a ajutat să se meargă mai departe şi mai adânc în reflecţie asupra misterului Bisericii, decât viziunea juridică a Bisericii.

Catolicitatea Bisericii ca plinătate a adevărului şi înţeleasă ca koinonia divino-umană de viaţă şi de iubire a ajutat la a face clară catolicitatea fiecărei biserici locale înrădăcinate în credinţa apostolică. Redescoperirea catolicităţii bisericii locale în comuniune cu alte biserici care mărturisesc aceeaşi credinţă ajută la depăşirea opoziţiei dintre dimensiunea locală şi universală a Bisericii.

Ecleziologia Părintelui Dumitru Stăniloae poate fi o interfaţă bună, în contextul contemporan, pentru un dialog real între diferite tradiţii teologice şi culturale. În ecleziologia sa, părintele Stăniloae arată că comuniunea eclezială exprimă prezenţa Sfintei Treimi în viaţa Bisericii. În această perspectivă, putem reflecta împreună şi într-o manieră holistică asupra comuniunii şi reconcilierii. Catolicitatea înţeleasă ca o comuniune asumă în acelaşi timp unitatea şi identitatea Bisericii. Întreaga reflecţie teologică asupra comuniunii ecleziale trebuie să fie însoţită de participarea la viaţa Bisericii, care permite comuniunea cu toţi sfinţii. Aceştia se lasă modelaţi de comuniunea trinitară pe care, ulterior, o mărturisesc lumii.

Sobornicitatea ca comuniune eclezială înseamnă plinătatea Bisericii, ca o unitate spirituală trăită în Trupul lui Hristos. În această ecleziologie a comuniunii, Domnul nostru Iisus Hristos este „cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi" (Efeseni 1, 22-23).

1  Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. 2, ed. a II-a, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 188.

2Ibidem, p. 190.

3Ibidem, p. 191.

4Ibidem, p. 172.

5Ibidem, pp. 173-174.

6Idem, Spiritualitate şi Comuniune în Liturghia Ortodoxă, Editura Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1986, p. 91.

7Ibidem, p. 83.

8Ibidem, pp. 83-84.

9Ibidem, p. 12.


 

ADRIAN LEMENI