Dăruind vei dobândi sau

despre imposibilul care ne priveşte

Adrian Mureşan

Motto: Despre monahul Nicolae Steinhardt nu se poate scrie

sau vorbi cum merită decât branşat la o priză de 1000 de volţi.

Cristian Bădiliţă

Nicolae Steinhardt a lăsat literaturii române nu una, ci două capodopere: prima, arhicunoscută la noi - Jurnalul fericrii - şi apreciată ca atare, iar a doua, mai puţin cunoscută publicului larg, şi care tratează din unghi teologic (sau, mai corect, din unghiul credinţei) câteva dintre ambiguităţile şi angoasele, care par fără dezlegare, ale omului contemporan: Dăruind vei dobândi¹.

Dacă în legătură cu Jurnalul fericirii, situat la adăpostul cifrului estetic, s-a mers până la considerarea de către unii ca fiind cea mai valoroasă carte a literaturii române de după 1989, eseurile teologice din Dăruind vei dobândi au trecut aproape neobservate. Şi totuşi - reiau ideea - Steinhardt se numără printre puţinii creatori care, în literatura română, au răzbit până la cel mai înalt nivel, în două domenii distincte: cel estetic-literar şi cel teologic. Prin perspectiva, nu mai puţin eshatologică, a comuniunii în Hristos şi prin ţintirea şi domesticirea marilor metehne ale sufletului omenesc care se caută pe sine în faţa Creatorului, Steinhardt realizează prin Dăruind vei dobândi contrabalansarea blândă şi firească a spumelor la gură şi a lamentaţiilor fals-angoasante argheziene.

În condiţiile în care, aşa cum bine scrie şi George Ardeleanu în excelenta sa monografie², Jurnalul fericirii este anterior majorităţii volumelor de eseuri ale lui Steinhardt şi, deci, „nu poate fi gândit ca finalul unui traseu cultural şi existenţial"³, poate chiar Dăruind vei dobândi să fie testamentul, crezul intim, artistic, al scriitorului devenit monah!

În primul rând, Steinhardt procedează, în cuvintele sale de credinţă, la o răsturnare raţională a logicii. Credinţa creştină apare ca deopotrivă simplă şi paradoxală. Simplă, în puritatea ei „ţărănească" şi ferită de nietzscheismele de duzină, dar şi paradoxală pentru omul de cultură care, rătăcit printre silogisme şi amărăciuni, şi-a pierdut (din) candoarea copilărească a rugăciunii. Hristos, spune Steinhardt, forţează limitele raţiunii noastre ermetizate şi ne scandalizează... prin ce? Tocmai prin firescul re-instaurat de care ne îndepărtaserăm.

Într-o scrisoare adresată părintelui Iustin Sigheteanul de la Rohia, Steinhardt îşi sintetizează singur, deşi cuprins de o stare de extaz, acest crez în firescul şi în realismul transfigurant al creştinismului, pornind - nota bene! - de la un text al lui Henri Michaux în care stareţul unei mănăstiri nu respingea opţiunea unui tânăr pentru călugărie, chiar dacă acesta i-a mărturisit în prealabil: „Nu am nici credinţă, nici lumină, nici esenţă, nici încredere în mine", de unde şi concluzia „Nu am nimic". Dimpotrivă, paradoxalul răspuns al stareţului este unul mai mult decât ziditor, el sunând în limba lui Michaux ca răspunsul esenţial şi diferenţial al creştinismului în faţa limitei: „En la donnant (la lumière), tu l`auras. En la cherchant pour un autre. Le frère à coté, il faut que tu l`aides avec ce que tu n`as pas" (în traducerea lui Steinhardt: „Dăruind altuia ceea ce nu ai - credinţă, lumină, încredere, speranţă - le vei dobândi şi pentru tine. Trebuie să-l ajuţi şi cu ceea ce nu ai").

Paradoxul chemării şi urmării lui Hristos pare a antrena, într-adevăr, imposibilul: să dăruieşti ceea ce, de fapt, tu nu ai. Aici apare însă demontarea steinhardtiană a aparentului suprafiresc: „Dând ceea ce nu ai, dobândeşti, tu, ceea ce ai dat din golul fiinţei tale. Darul suprafiresc făcut altuia se reflectă asupră-ţi şi te plineşte pe tine, te înavuţeşte, te preface, te încreştinează". Urmează, de aici, re-instaurarea, care sfârtecă „frica, nesiguranţa şi deznădejdea", a firescului iubirii rămase acolo, aşteptând, în acelaşi loc de întâlnire şi după ce solzii retinelor se dezlipesc: „Cum oare am fost atât de orb şi de neghiob încât să-mi închipui că Hristos ne cere să dăm ce avem - mult ori puţin! Mare scofală! Altceva ne cere, imposibilul: să dăm ce nu avem. Cum şi El, Dumnezeu fiind, ne-a dăruit moartea sa de om muritor".

Dăruind vei dobândi este o carte cu un trecut bogat şi controversat. Cartea a apărut până acum la cinci edituri (adevărat record!), cea mai recentă ediţie fiind realizată de editura Polirom, în colaborare cu mănăstirea („moştenitoare") Rohia (2009). Precedentele editări, la editura Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului (1992), la Dacia, în mai multe ediţii, (începând cu 1994), sub îngrijirea părintelui Ioan Pintea, la Humanitas şi la editura Mănăstirii Rohia (2006), confirmă realul interes pentru această carte care ar fi trebuit să devină apariţia-eveniment a literaturii teologice româneşti. Într-un interviu din revista Formula As, preotul Ioan Pintea a avut curajul să rostească adevărul: „Biserica nu l-a valorificat niciodată pe părintele Nicolae Steinhardt aşa cum ar fi meritat. Povestea fabuloasă a acestei convertiri, biografia sa, statura sa culturală, predicile sale extraordinare, care sunt unice în peisajul ortodox, toate acestea au fost un dar de la Dumnezeu pentru Biserica Ortodoxă Română, un dar care a fost aproape ignorat. De la Antim Ivireanul, ortodoxia română nu a avut o lucrare mai valoroasă decât cartea lui de predici (subl. mea, A.M.), şi nu am auzit până acum să se studieze această carte în facultăţile de teologie...". Este, aşadar, salutară, iniţiativa Integralei Steinhardt aflată deja în derulare datorită mănăstirii Rohia şi recuperarea prin Biserică - în sfârşit! - şi cu concursul unei edituri prestigioase, a operei acestui mare gânditor al creştinătăţii. (Un exemplu edificator că lucrurile s-au normalizat este chiar acest binevenit dosar Steinhardt, gândit şi alcătuit de revista Tabor).

Ediţia din 1992, cu materialul ordonat pe şapte capitole (la care s-a renunţat în celelalte trei editări, considerându-se că ar fi o măsură artificioasă) era de bun augur pentru impresia de minimă ordonare tematică (a unui material în sine anti-didacticist!), ci şi din încredinţarea personală că Dăruind vei dobândi ar trebui să se deschidă cu acele două texte esenţiale pentru ansamblul acestor „cuvinte de credinţă": este vorba despre „Nicodim" şi „Vocaţia monahală". Mai ales aici, şi cu precădere în cel de-al doilea text, Steinhardt poate fi urmărit în aburul entuziasmului, splendorii şi paradoxurilor creştine. Aceste două texte funcţionează ca o punere în abis a întregului volum, în măsura în care în „Nicodim" se trasează liniile de forţă ale portretului intelectualului credincios - astăzi, specie pe cale de dispariţie, dacă excludem cazul celor care sunt ironizaţi ori li se aruncă etichete pe care scrie „fundamentalişti" - iar în „Vocaţia monahală", scriitorul îşi vădeşte cum nu se poate mai clar tehnica paradoxală de argumentare, aderenţa la „lumea lui non-A", a „geometriei ne-euclidiene"şi a „anti-materiei".

Originale bijuterii stilistice pentru cuvântarea teologică sunt şi textele „Falsul idealism", „Fantomele din ceaţă", „O vorbă bună", „Femeia hananeancă", şi poate mai mult decât toate, textul despre „Tragedia lui Iuda". Demontarea tentativei de dezvinovăţire a lui Iuda de către anumiţi gânditori (ce să mai spunem astăzi!...), Steinhardt o imaginează apelând la ceea ce ne-am fi aşteptat mai puţin în cazul unui intelectual rafinat, şi anume prin apelul la ideea unui interogatoriu desprins parcă de sub becul pâlpâitor al uneia dintre camerele Securităţii, dar care se colorează şi se înalţă repede prin registrul sănătos-ţărănesc în care este exprimat:

-Ai fost la popi, mă?

-Da, dar să vedeţi că...

-Mă, ai luat bani de la ei, recunoşti?

-Recunosc, însă eu nu i-am cerut. Ei m-au silit să-i iau.

- Lasă asta, i-ai luat ori nu? Răspunde!

- I-am luat.

- Şi le-ai arătat locul unde urma să vină husănul?

- Eu am vrut cu totul altceva...

- Tu răspunde la întrebări. Le-ai arătat?

- Da.

- Aşa. Şi pe acela l-ai sărutat?

- Mi-era prieten.

- Mă, podoabă, tu ca prieten l-ai sărutat ori ca indicator?

- Eu am vrut să-l ajut să...

- Nu ţine, mă, tu ai vândut pontul şi ai mers acolo să-l

predai oamenilor popimii, aşa-i?

- Eu...

- Atunci ce-o tot întorci ca la Ploieşti?

- Dar banii i-am dat înapoi şi m-am sinucis.

- Păi tocmai asta dovedeşte că te recunoşti vinovat şi că te

ştii agent informator.

O condamnare a lui Iuda pentru a fi fost „agent informator" era în epocă o probă neîndoielnică de curaj...

Există, apoi, câteva texte care pot prezenta, în modul cel mai obiectiv, sugestii şi surse clare pentru cercetarea teologică: „Mărturisirile Domnului", „O contribuţie la problema epifaniei", „O pseudoproblemă", „Problema predestinării", „Admiraţiile Domnului". În fine, trăgând spuza pe turta ispititoare a literaturii, să spunem că, în acest sens, cel mai important text al acestor cuvinte de credinţă şi care stă alături de cele mai valoroase eseuri ale lui Steinhardt este „Sfinţi şi oameni iubiţi". Să ne aducem aminte că, în 1995, Ion Vartic năzuia, prin acea ediţie pe care a gândit-o şi pe care inspirat a numit-o Cartea împărtăşirii⁴, realizarea unui expozeu al gândirii creştine a lui N. Steinhardt. Dar acest expozeu era, oarecum, incomplet. În ceea ce mă priveşte, consider că pentru realizarea accesului nemijlocit la minimul esenţelor gândirii lui Steinhardt, există trei texte eseistice fundamentale pe care nu le putem ocoli: Secretul Scrisorii pierdute (prezent în amintitul expozeu iniţiat de Ion Vartic), Catharii de la Păltiniş (moment semnificativ al detaşării de intelectualismul care se refuză concretului şi realului cotidian şi creştin) şi, în fine, Sfinţi şi oameni iubiţi - textul antologic pe care îl regăsim printre celelalte cuvinte de credinţă din Dăruind vei dobândi. Titlul este semnificativ, întrucât deplasarea se face dinspre excepţionalul pe care l-au întrupat sfinţii înspre prezentul mijloacelor noastre omeneşti, mult mai aride spiritual, de a intra în dialog şi în comuniune cu Hristos-Dumnezeu. „Părintele nostru" Avraam, Sf. Ierarh Nicolae, Sf. Vasile cel Mare, Sf. Serafim din Sarov, Sf. Ioan Nepomuk, Sf. Anton din Padova, Sf. Evanghelist Marcu, Sf. Maria Egipteanca - cărora, fiecăruia în parte, îi este dedicat câte un scurt referat - sunt secondaţi, cu nu mai puţină admiraţie din partea eseistului şi a predicatorului, de către câţiva „oameni iubiţi" care au probat prin faptă sau credinţă (dar mai cu seamă prin faptă!) eficienţa trăirii creştine şi punerea în practică a învăţăturii lui Hristos. Aşa se face că, alături de aceşti oameni, Steinhardt nu ezită a adăuga şi câteva personaje literare - învestite, însă, cu rolul evident de model - desprinse din cărţile lui Dostoievski (stareţul Zosima), Malraux (Katow din Condiţia umană), Hugo (episcopul Myriel din Mizerabilii), Bernanos, Cronin, Graham Greene etc.

Paralelismul erudiţiilor (cu precădere al celor două: teologică şi literară) în aceste cuvântări de credinţă nu se vădeşte nicăieri mai clar şi programatic precum în acest text. Impresia lăsată e aceea că, ieşind din cărţi, personajele gen Zosima devin ele însele modele de credinţă, prin mintea luminată şi inspirată a autorului (aici, cazul lui Dostoievski este edificator) şi concurează constructiv, complementar, adiacent, iar nu distructiv, altfel spus întregeşte şi lărgeşte oarecum, în plan ideal, panorama sfinţilor. Dar care este publicul-ţintă, sensul ori miza acestei completări în paralel, care este targetul acestui demers steinhardtian? Desigur că publicul intelectual, care, mult mai fragil în chestiunea credinţei, comunică uneori mai uşor cu romanele lui Dostoievski decât cu Vieţile Sfinţilor. Este o realitate pe care o trăim şi astăzi, aidoma cu opera şi cu lumea lui Steinhardt: o lume unde se întâmplă ca discursul religios al literaturii să atârne mai greu decât discursul religios propriu-zis.

Stilistic, scrisul monahului nu se dovedeşte a fi sensibil diferit faţă de cel al scriitorului şi publicistului N. Steinhardt: „alert, mlădios, purtând flacăra minţii lui instigatoare de intelectual cultivat şi sprinţar". Criticul Ion Negoiţescu a trasat cu inspiraţie câteva observaţii inclusiv de ordin stilistic privind predicile lui N. Steinhardt: „Nu face literatură, cu toate că e preocupat, intens, chiar pasionat de ea, oricât de larg i-ar fi interesul faţă de celelalte arte, muzică, plastică, cinematograf, teatru, faţă de ştiinţele contemporane, astro-fizică, biologie (...). Intelectualitatea lui e o formă a iubirii (subl. mea, A.M.), căci îmbrăţişează generos şi plin de râvna înţelegerii toate domeniile ei creatoare. În predici, cum e şi firesc, baza interpretărilor lui o constituie cărţile sfinte, Noul Testament mai cu seamă, dar referirile lui cărturăreşti se păstrează de preferinţă pe tărâm general cultural, unde se includ pentru dânsul şi operele teologilor"⁵.

Dăruind vei dobândi sau Cuvinte de credinţă - prea puţin contează titlul în contextul de mai sus ­- este textul fundamental care poate deschide definitiv adevărata apropiere şi comuniune dintre intelectuali şi Biserică şi dintre intelectuali în Biserică. Este o scriere esenţială, inter- şi trans-disciplinară pentru teologia românească de după `89, pe care trebuie, de acum încolo, să o promovăm aşa cum se cuvine, nu să o lăsăm zăcând în umbra Jurnalului fericirii. Cu nimic mai prejos decât acesta din urmă, eseurile amintite aici alcătuiesc o capodoperă, nu numai a omileticii româneşti (în cuprinsul căreia, de altfel, lucrarea lui Steinhardt este singulară), ci chiar a eseisticii româneşti. Eseul românesc a căpătat noi valenţe datorită textelor din Dăruind vei dobândi, texte care vădesc, toate, o concepţie unitară şi totodată o gândire unică în cultura românească. Eseul ca „formă a neliniştii" (cum a fost definit într-un studiu critic, de către Alina Pamfil⁶) ne-am obişnuit a-l raporta cu precădere la alde Cioran şi la alţii ca el, adică la o formulă inevitabil desacraliza(n)tă. Dar iată că există şi altceva - nu mai puţin viabil din unghi strict literar - eseurile teologice ale lui N. Steinhardt, care ascund şi ele, în filigran, o mare nelinişte: neliniştea pe care ţi-o dă credinţa, ne-liniştirea cotidiană până când nu te odihneşti şi nu te regăseşti în Hristos. Incertitudinea - născută din mortificarea orgoliului, dar şi din senzaţia dată de nimicnicia umană (filtrată ingenios prin detaşarea şi realismul optimist al creştinismului balcanic, în genul „Ţine-mă, Doamne, de urechi, că altfel te vând ca Iuda") - secondată de nădejdea încăpăţânată şi „ţărănească" în puterea lui Hristos. Toată această pendulare creează amintita senzaţie de ne-liniştire, plăcută, însă, ochiului, şi fixează bornele autenticei zbateri creştine, departe de lamentaţiile ieftine care pătează, de pildă, unii dintre psalmii lui Arghezi.

Capodopera teologică a lui N. Steinhardt îşi asumă, odată cu autorul ei, cuvintele lui Paul Claudel - poetul care „a privit Crucea" - şi se închină Celui care, deopotrivă de pe Golgota şi din slava cerurilor, îndeamnă: De ce vă temeţi? Eu sunt Imposibilul care vă priveşte.

1 N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, cu un cuvânt înainte de P.S. Iustinian Chira şi o postfaţă de Ioan Pintea, Editura Episcopiei Ortodoxe a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992.

2 George Ardeleanu, N. Steinhardt şi paradoxurile libertăţii: o perspectivă monografică, Humanitas, Bucureşti, 2009.

3 ibidem, p. 336.

4 N. Steinhardt, Cartea împărtăşirii, ediţie gândită şi alcătuită de Ion Vartic, Editura Apostrof, Cluj-Napoca, 1995.

5 Ion Negoiţescu, Scriitori contemporani, ediţie îngrijită de Dan Damaschin, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 419.

6 Alina Pamfil, Eseul, o formă a neliniştii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000.

ADRIAN MUREŞAN