Virtutea curajului la N. Steinhardt

Macarie Motogna

Curajul este una dintre cele mai importante virtuţi creştine, alături de cele trei virtuţi teologice: credinţa, nădejdea şi dragostea (I Cor 13, 13). Curajul este acea virtute din care îşi trag seva şi cele teologice, este cea care dă putere credinţei, nădejdei şi dragostei creştine. Într-una din predicile sale, numită chiar Curajul, Monahul Nicolae Delarohia spune că: „Este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. Fără de curaj, existenţa Bisericii n-ar fi de conceput. A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul Întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi"¹.

Într-o corespondenţă purtată între Monahul Nicolae Delarohia şi Nicolae Băciuţ, N. Steinhardt este întrebat dacă a moştenit trăsăturile vreunuia dintre părinţii săi? Iar smeritul monah răspunde: „Model i-am avut pe amândoi. Dar, vai, n-am nici curajul tatei, nici bunătatea mamei. Cum de pot fi atât de altul decât ei? Ce lucru minunat ar fi fost să pot împreuna calităţile amândurora! N-a fost să fie"².

„Tata a fost un om curajos, de la el deţin convingerea că suprema calitate a omului e curajul, că fără curaj toate celelalte se diluează, pier, nu fac doi bani. Purtarea lui şi cuvintele pe care mi le-a spus în momentul plecării mele la securitate spre a fi arestat m-au însoţit pe toată durata detenţiei: «Vezi să nu mă faci de râs, să nu fi jidan fricos, să nu te caci în pantaloni»"³.

Curajul şi demnitatea lui Oscar Steinhardt îşi vor pune amprenta peste fiul acestuia, ca o transmitere paternă asupra fiului, nu numai în timpul procesului, ci şi după: „nu te întrista, pleci dintr­o închisoare largă într­una mai strâmtă, iar la ieşire nu te bucura prea tare, vei trece dintr­o închisoare strâmtă într­una mai largă"⁴; aşa cum a profeţit Oscar Steinhardt s-a şi plinit, pentru că drumul calvarului pentru N. Steinhardt a continuat şi după august 1964 când a fost eliberat din închisoare; a fost o perioadă de 30 de ani (1959 - august 1989), şi abia la câteva luni după trecerea la Domnul a fost închis dosarul de urmărire.

Monahul Nicolae Delarohia a avut foarte multe calităţi; din opera şi viaţa sa se evidenţiază în mod excepţional curajul şi libertatea. Aceste două idei străbat ca un fir roşu întreaga operă steinhardtiană. Curajul este trăsătura principală a lui N. Steinhardt încă din copilărie - fiind singurul copil de evreu care mergea la ora de religie la preotul ortodox - şi până în clipa morţii, acesta fiind şi răspunsul pe care l-a găsit, la întrebarea retorică de ce a ales să studieze dreptul constituţional. Este curajul fizic în faţa morţii. Răspunsul: „Pentru materia mea, dreptul constituţional, (cu alte cuvinte ştiinţa organizării şi apărării libertăţii) cred că l-am intuit, e curajul fizic în faţa morţii. Un nespecialist (Brice Parain, filologul) a rostit aici cuvântul din urmă: «Totul se plăteşte. E simplu: dacă vrei să fii liber, trebuie să nu-ţi fie frică de moarte»"⁵. Nu numai în dreptul constituţional, ci în toate domeniile e la fel. Curajul este taina finală, învinge acel care este dispus să moară.

Ei bine, N. Steinhardt a dovedit curaj deplin şi în faţa morţii, aşa precum au dat dovadă sfinţii, mucenicii şi mărturisitorii lui Hristos, trăind bucuria întâlnirii cu Iisus Hristos, Cel ce ne-a dat pildă de netăgăduit a curajului în faţa morţii. Şi cum să nu fi procedat aşa, de vreme ce Monahul Nicolae rămâne unul dintre cei mai mari mărturisitori ai lui Hristos din secolul al XX-lea. După întâlnirea cu Hristos şi primirea botezului în celula numărul 18, Steinhardt a devenit un alt om, o făptură nouă, ca altădată Saul din Tars, deşi convertirea lui N. Steinhardt nu a fost una abruptă ca a lui Pavel. Din acel moment el a trăit contemporaneitatea sa cu Iisus Hristos, viaţa lui a fost una fericită, ca răsplată a curajului său. Iată ce va mărturisi în acest sens în Jurnalul fericirii: „Cine a fost creştinat de mic copil nu are de unde să ştie şi nu poate bănui ce-­nseamnă botezul. Asupra mea se zoresc clipă de clipă tot mai dese asalturi ale fericirii. S-­ar zice că de fiecare dată asediatorii urcă mai sus şi lovesc mai cu poftă, cu precizie. Va să zică este adevărat: este adevărat că botezul este o sfântă taină, că există sfintele taine. Altminteri fericirea aceasta care mă împresoară, mă cuprinde, mă îmbracă, mă învinge n-­ar putea fi atât de neînchipuit de minunată şi deplină. Linişte. Şi o absolută nepăsare. Faţă de toate. Şi o dulceaţă. În gură, în vine, în muşchi. Totodată o resemnare, senzaţia că aş putea face orice, imboldul de a ierta pe oricine, un zâmbet îngăduitor care se împrăştie pretutindeni, nu localizat pe buze. Şi un fel de strat de aer blând în jur, o atmosferă asemănătoare cu aceea din unele cărţi ale copilăriei. Un simţământ de siguranţă absolută. O contopire mescalinică în toate şi o desăvârşită îndepărtare în senin. O mână care mi se întinde şi o conivenţă cu înţelepciuni ghicite.

Şi noutatea: nou, sunt un om nou; de unde atâta prospeţime şi înnoire? Se adevereşte Apocalipsa (21, 5): Iată, noi le fac pe toate; şi de asemenea Pavel: dacă este cineva în Hristos, este făptură nouă; cele vechi au trecut, iată toate s­au făcut noi. Noi, dar de negrăit"⁶.

Când a fost în spitalul din Baia Mare şi şi-a simţit sfârşitul aproape l-a rugat pe Florian Razmoş să-i citească „Rugăciunea de ieşire a sufletului, sau rugăciunea pe patul de moarte", înfruntând moartea ca o trecere numai din această viaţă în cea eternă şi apoi o întâlnire curajoasă cu Hristos Domnul. Despre întâlnirea-confruntarea cu Iisus Hristos şi judecată, Monahul Nicolae avea să spună într-o convorbire cu Ioan Pintea: „Să ştii, Ioane că, deşi am multe, grele şi foarte urâte păcate, la Judecată mă voi apăra cu străjnicie în faţa Dreptului Judecător... Nu mă voi lăsa cu una cu două... Mă voi bate pentru mântuirea mea! Îi voi vorbi Domnului ca de la ovrei la ovrei..."⁷. Aceste cuvinte sunt ale celui care trăia fiecare clipă întru Hristos şi cu Hristos şi veneau din convingerea că această virtute a curajului ajunge a fi, alături de dragoste, singura virtute în veci nepieritoare.

Curajul dovedit de N. Steinhardt l-a transmis şi celor cu care a intrat în contact; Providenţa a rânduit să întâlnească pe curajosul ieromonah basarabean Mina Dobzeu, care nu va sta prea mult pe gânduri ca să-l boteze, apoi Mănăstirea Rohia a avut curajul de-al primi şi ocroti în obştea sa, într-o perioadă când nimeni „nu se încurca" cu un fost deţinut politic; arhimandritul Serafim Man, printr-un curaj ieşit din normele canonice, l-a tuns în monahism, îmbrăcându-l în rasa călugărească. Stareţul şi ieromonahul Justin Hodea a înţeles deplin să meargă pe aceeaşi linie a curajului, toate culminând apoi cu demnitatea şi curajul arhiereului Justinian Maramureşanul care, în pofida tuturor opreliştilor de-a participa la înmormântarea Monahului Nicolae Delarohia, a luat parte totuşi, fiindcă Preasfinţia Sa a fost cel care l-a ocrotit şi încurajat ca, de vreme ce a intrat în monahism, să scrie şi să creeze şi mai mult: „Să scrii tot ce te va inspira Dumnezeu, i-am răspuns. Scrie fără frică, fără reţinere, nu îngropa talantul"⁸ .

Dintre virtuţile creştine adesea trecute cu vederea, Monahul Delarohia se opreşte asupra curajului şi spune că ne dovedim dragostea faţă de Dumnezeu: „prin acte de curaj, de vitejie, făcându-ne - e bine să ne-o tot repetăm - regulă şi lege şi crez din socotirea fricii drept mare şi grav păcat"⁹.

Monahul Nicolae a fost un curajos prin tot ceea ce a făptuit, prin vieţuire, dar şi prin faptul cum a ştiut el să-L mărturisească pe Hristos într-o perioadă când nu aveai voie să vorbeşti despre Dumnezeu. În predicile sale de la amvonul Rohiei vorbea tumultuos, plin de curaj, de îndrăzneală, luând atitudine, criticând regimul comunist. Dacă ne vom opri numai asupra predicii Sfântul Proroc Ilie¹⁰, vom vedea cât de direct şi tăios vestea Cuvântul lui Dumnezeu în anii `80 şi cum făcea o paralelă între Ahab şi Izabela şi conducătorii de atunci ai ţării: „Ilie urăşte minciuna, făţărnicia şi nedreptatea şi nu ştie ce-s alea: slăbiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase şi expresiile în doi peri. Lui Ahab şi Izabelei - ticăloasa pereche regală... Izabela nu e numai o nemernică, o jefuitoare, o duşmancă a norodului, e şi o mincinoasă fără seamăn, o ipocrită înveterată care se vrea ceea ce nu este şi se dă drept ce nu s-ar cădea măcar să îndrăznească a gândi.... Şi ce poate fi mai jalnic, mai caraghios şi mai revoltător decât să te pretinzi că eşti ceea ce prea bine se ştie de către toţi că nu eşti...".

Prin toate predicile sale îndeamnă la curaj şi stăruinţă, dar mai ales atunci când vorbeşte despre curajul la femeia canaaneancă: „Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decât altora pe care-­i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)"¹¹ - pentru curajul de-a revendica, acolo, pe pământ canaanean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc în public. În sfârşit pentru curajul (ori îndrăzneala) nu numai de a cere, ci şi de a striga¹², canaaneanca este răsplătită prin răspunsul Domnului la cererea ei.

De asemenea, femeia samarineancă, pentru curajul şi stăruinţa ei, a fost răsplătită cu apa cea vie; învăţatului Nicodim, care a îndrăznit a merge noaptea la Iisus Hristos şi a sta de vorbă cu El, i se descoperă ca Mesia cel mult aşteptat şi îi arată importanţa naşterii din nou, pentru intrarea în Împărăţia lui Dumnezeu. Curajul Sfântului Arhidiacon Ştefan trebuie urmat de către noi fiecare în parte. Monahul Nicolae are chiar o predică, intitulată Curajul¹³, prin care învaţă că nu trebuie să fim fricoşi. „Frica: păcat urât în ochii Domnului; curajul: virtute mult plăcută Lui şi consubstanţială situaţiei de creştin".

N. Steinhardt în Jurnalul fericirii face zeci de trimiteri la curaj, operează adevărate incursiuni în Istoria românilor referitoare la curajul domnitorilor, al sfinţilor şi martirilor. În scrierile sale, arată că în viaţa de toate zilele, ca şi în credinţă, curajul este o calitate fundamentală, aducând în sprijinul tezei „creştinismul este o religie a curajului" câteva mărturii biblice:

- de nenumărate ori îndemnul hristic: Îndrăzneşte fiule, Îndrăzneşte fiică (Matei 9, 2; 9, 22; Marcu 10, 49; Luca 8, 48), Îndrăzniţi (Marcu 6, 50; Ioan 16, 33);

- încurajările Nu te Teme (Marcu 5, 36; Luca 1, 13; 1, 30; 5, 10; 8, 50), Nu vă temeţi (Marcu 6, 50; Luca 2, 10; 12, 7; 24, 36; Ioan 6, 20), Nu vă înspăimântaţi (Marcu 16, 6);

- pe lista celor sortiţi iezerului de foc, cine figurează primii? Fricoşii (Apoc. 21, 8); şi certarea: „Pentru ce sunteţi fricoşi?" (Marcu 4, 40);

- şi mai ales dezvăluirea marelui secret: „Împărăţia cerurilor se ia prin stăruinţă, şi cei ce se silesc pun mâna pe ea" (Matei 11, 12).

Creştinul este cel căruia Dumnezeu nu i­a dat duhul temerii (2 Tim 1, 7) şi poate duce războiul nevăzut; e bun ostaş al lui Hristos Iisus (2 Tim. 2, 3) încins cu adevărul, îmbrăcat cu platoşa dreptăţii, coiful mântuirii, sabia Duhului.

O religie mărturisită prin curajul fizic al martirilor (Filip 1, 28­-30: „Fără să vă înfricoşaţi întru nimic... căci vouă vi s­-a dăruit... nu numai să credeţi întru El, ci să pătimiţi întru El, ducând aceeaşi luptă...").

Ce zice Pavel? „Nu mă voi teme!" (Evr 13, 6). Dar Ioan? „În iubire nu este frică ci iubirea adevărată alungă frica" (In 4, 18).

N. Steinhardt leagă indisolubil libertatea de curaj, arătând că orice eveniment negativ vine din lipsă de curaj şi că se poate trece peste orice impas atunci când nu lipseşte curajul.

Ce rămâne până la urmă pentru asigurarea libertăţii? Care e chezaşul sigur? Numai unul: curajul fizic al indivizilor.

Marile spirite au aflat adevărul acesta elementar. Spre pildă:

Descartes: „Toate greutăţile provin din faptul că­-ţi lipseşte curajul".

Henry de Montherlant: „Curaj! Ne întoarcem mereu la cuvântul acesta: curaj".

Saint ­Just: „Împrejurările nu sunt dificile decât pentru cei ce se dau înapoi în faţa mormântului lor".

Fr. Rauh: „Oricare ar fi morala socială, nu trebuie oare să fii curajos?"¹⁴.

Opusul curajului este frica şi ea trebuie învinsă. Nu există în lume decât un singur lucru, doar unul: curajul. Iar secretul este să ne purtăm aristocratic. Numai gentileţea, bunătatea, calmul, purtările frumoase au haz¹⁵.

Credinţa în sine este un act de curaj, de îndrăzneală; existenţa Bisericii ar fi de neconceput fără de curaj. Ca să ia fiinţă a fost nevoie de curajul Întemeietorului ei - Iisus Hristos, iar ca să dureze, de cel al discipolilor săi, spunea Nicolae Steinhardt.

Cine crede că religia creştină e îndemn la nătângie se înşeală amarnic. Amarnic se înşeală şi cine crede că e şcoală a slăbiciunii şi miorlăielii.

Iată ce zice autorul creştin Georges Bernanos, dând o lecţie practică de creştinism, adică de curaj: „Singurul pericol care-­l paşte pe un om deznădăjduit, când înfruntă ura ori dispreţul, este de a se înduioşa asupra propriei sale soarte".

„Creştinismul, ar trebui s­-o ştie şi Henry de Montherlant, e tot un cavalerism: nu cere mai puţin avânt, mai puţină putere de îndurare, mai puţină demnitate şi ţinută, mai puţină nepăsare pentru ce «se face» ori «se zice», mai puţin efort mereu reluat zi de zi, mai puţin antrenament decât orice sport, orice exerciţiu, orice sistem militar­ religios, orice morală de tip buşido şi de grup (Péguy, H. Franck)"¹⁶.

Răsplata curajului de care a dat dovadă N. Steinhardt şi a demnităţii de-a nu fi cedat pentru a fi martor al acuzării o arată chiar el. A simţit această răsplată prin transformarea omului în închisoare, nu numai prin creştinare, ci prin transformarea în omul cel nou şi câştigarea bucuriei care vine de la Hristos cel ce a îndrăznit şi a biruit lumea. „În mica celulă de la Zarcă (Gherla), singur îngenunchez şi fac un bilanţ. Am intrat în închisoare orb (cu vagi străfulgerări de lumină, dar nu asupra realităţii, ci interioare, străfulgerări autogene ale beznei, care despică întunericul fără a-­l risipi) şi ies cu ochii deschişi; am intrat răsfăţat, răzgâiat, ies vindecat de fasoane, nazuri, ifose; am intrat nemulţumit, ies cunoscând fericirea; am intrat nervos, supărăcios, sensibil la fleacuri, ies nepăsător; soarele şi viaţa îmi spuneau puţin, acum ştiu să gust felioara de pâine cât de mică; ies admirând mai presus de orice curajul, demnitatea, onoarea, eroismul; ies împăcat: cu cei cărora le-­am greşit, cu prietenii şi duşmanii mei, ba şi cu mine însumi.

Stau deci în genunchi şi mulţumesc lui Hristos Dumnezeu şi-­I făgăduiesc să fac tot ce voi putea spre a mă purta de-­acum încolo ca un domn rece în faţa tuturor adversităţilor, piedicilor, zădărârilor; numai vesel, mereu recunoscător pentru orice bucurie, orice vorbuliţă bună care nu va fi blestem sau înjurătură; şi voiesc mai bine moartea decât să fac păcate strigătoare la cer"¹⁷.

În Jurnalul fericirii N. Steinhardt zice să ne rugăm a primi harul curajului ori harul răbdării, adică pe cel mai adecvat câmpului de luptă unde avem de făcut faţă răului şi modului de provocare ales de Adversar.

Aceasta este lecţia pe care ne-o predă Monahul Nicolae Delarohia, una a curajului din care câştigăm libertate şi mântuire.

1 N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, Editura Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 163-164.

2 N. Steinhardt, Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Băciuţ, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 26.

3 Ibidem; N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, Editura Mănăstirea Rohia şi Editura Polirom, Iaşi, 2008, p. 56.

4 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 176.

5  N. Steinhardt, Critică la persoana întâi, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001, p. 7: N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, p. 165.

6  N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 170.

7  Ioan Pintea, Jurnal discontinuu cu N. Steinhardt, Editura Paralela 45, Piteşti, 2007, p. 245.

8 Întemeiere întru cuvânt a Preasfinţitului Justinian Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, la ediţia din 1992, (Editura Episcopiei Maramureşului şi Sătmarului) şi ed. 2006 a volumului Dăruind vei dobândi, Editura Mănăstirea Rohia, p. 5.

9 N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, p. 105.

10 Ibidem, pp. 403-408.

11 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, pp. 196-197.

12 N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi. Cuvinte de credinţă, p. 57.

13 Ibidem, pp. 163-171.

14 N. Steinhardt, Jurnalul fericirii, p. 205.

15 Ibidem, p. 164.

16 Ibidem, p. 321.

17 Ibidem, pp. 515-516.

MACARIE MOTOGNA