Tânărul Eliade şi tinereţea noastră

Dan CIACHIR

Există scriitori a căror operă e cât o garsonieră, a altora cât un apartament, după cum avem operă-vilă şi, foarte rar, operă-palat. Preci­zez că analogiile acestea locative au în vedere nu cantitatea, ci diver­sitatea, întrucât „iatacul" lui Mateiu I.Garagiale e vast cât o moşie în virtualitatea lui inefabilă.

Mircea Eliade are o operă întinsă - literară şi ştiinţifică. Noica îl aşeza pe bună dreptate lângă N. Iorga şi Bogdan Petriceicu Haşdeu. Pe care, îmi îngădui să adaug, îi uneşte o impresionantă forţă epică. Diver­sitatea operei lui Eliade îţi îngăduie accesul la parte, la părţi sau chiar la întreg.

În 1969, pe când aveam vreo 17 ani, am citit în revista „Secolul XX" nuvela lui Eliade La ţigănci. Nu am înţeles mare lucru din ea. Nici din Domnişoara Cristina reeditată un an mai târziu. Am dat din umeri şi peste un deceniu, după lectura unor romane „indianiste" precum Secretul doctorului Honigberger... Când ai avut un bunic perceptor - situaţia mea - nu poţi avea chemare pentru fantastic. Nici pentru rafinatele distilerii livreşti ale lui Borges.

Pe mine Eliade m-a fascinat ca eseist, ca memorialist, ca autor de articole şi chiar de note publicate în „Vremea". Am avut privilegiul, în anii `80 ai secolului trecut, să citesc acasă întreaga colecţie a acelei reviste. Într-o notă de câteva rânduri, Eliade spunea, pe bună dreptate, că valorile clasice latine n-au fost pentru noi obiect de contemplaţie, ci argument sau pledoarie în favoarea apartenenţei noastre la romanitate. Mi s-a părut o observaţie strălucită.

În aceeaşi perioadă, am căzut pe volumele sale de articole Oceanografie şi Fragmentarium. Cunoşteam deja stilul concis şi cabrat al lui Nae Ionescu, ca şi articolele şi studiile lui Mircea Vulcănescu. Ca să nu mai vorbesc de Cioran cu al său primat stilistic, de Petru Comarnescu şi de uitatul Petru Manoliu.

Ca şi magistrul său, Eliade-eseistul de 27-28 de ani, ştia să pună o problemă, să reflecteze pe marginea ei în mod poliedric, să lege literatura şi cultura de viaţă, de existenţă, că doar nu degeaba li se spunea în interbelic acestor oameni „trăirişti", să inducă prospeţimea trufandalei unor aridităţi cerebrale... Iar toate acestea decurgeau dintr-o autenticitate străină de metodă şi manoperă. Aşa încât am „regresat" cu bucurie până la Itinerariu spiritual, ciclul de articole scris de Eliade în Elveţia şi expediat ziarului „Cuvântul" care l-a tipărit în 12 foiletoane în 1927. Un an mai târziu, Eliade trimitea aceleiaşi gazete admirabile note de drum din Italia, vădind o puternică afinitate cu N. Iorga (un scriitor uriaş în memorii şi note drum): a se compara perspectiva celor doi asupra Veneţiei.

Pe vremea când gazetăria era socotită ceva frivol, Eliade, Cioran şi Vulcănescu au practicat-o. Şi cred că numai Cioran a reuşit ulterior să asesoneze în „Melancolii bavareze" reportajul cu metafizica. Ulterior, şi nemărturisit, această experienţă i-a şampanizat eseurile şi portretele din Mărturisiri şi afurisenii (Aveux et anathemes). În cartea aceea există un portret al lui Eliade în care Cioran spune pe bună dreptate despre congenerul său că atunci când te ocupi de prea multe religii, nu mărturiseşti niciuna. Este ipostaza ingrată a degustătorului de vinuri: degustătorul nu bea, el „comentează" vinurile, e ca şi criticul literar care duce cupa operei mai întâi la nări şi abia apoi la gură...

Faza de savant, de istoric şi „filozof" al religiilor este faza lui decadentă, la antipodul atitudinii mărturisitoare a lui Nae Ionescu şi a lui Mircea Vulcănescu, murmurând pe cimentul Aiudului „să nu ne răzbunaţi". Faza de istoric al religiilor a lui Eliade este semnul unui proces de adaptabilitate. Ipostaza de savant „bon pour l`Occident". E ca şi cum Enescu ar cânta jazz la pian unui public din California care nu poate înţelege Oedip şi nici măcar Suita a III-a („Săteasca").

În Jurnalul portughez, recent editat, Eliade mărturiseşte că nu avea o Biblie în casa în care locuia la Lisabona. Vroia să-i citească din ea soţiei, care îşi aştepta sfârşitul. Şi împrumută o Biblie de la un coleg de delegaţie, de la Brutus Coste. Nici acela nu avea în casă o Biblie românească sinodală, ci versiunea Galaction-Vasile Radu. Era o Biblie. Apoi, dată fiind boala soţiei, merge şi pe la nişte slujbe, iar după sfârşitul nevestei - porneşte în pelerinaj la Fatima. Aşa încât, Eliade are toate datele savantului occidental care se ocupă de „religii şi credinţe"... Iată de ce, ierte-mi-se sinceritatea, am preferat Tratatului despre religii al lui Eliade excelentul manual de Istorie Bisericească Universală în două volume, editat în 1956 de Institutul Teologic din Bucureşti. Pe atunci, Roller şi compania ne desfiguraseră trecutul, ni-l falsificaseră, însă istoricii noştri ecleziastici puteau spune adevărul. Între autorii acelui manual se prenumără, de altfel, savantul mărturisitor Teodor M. Popescu.

Însă opera de „analist", de istoric sau filozof al religiilor a lui Eliade îşi are temeiul ei. Acestei opere îi datorează compatriotul nostru consacrarea internaţională; universalizarea. Şi nu ştiu cum se face că o asemenea carieră au reuşit în Occident tocmai doi naţionalişti români: Eliade şi Cioran. Unul a făcut carieră ştiinţifică, celălalt carieră literară. Primul român consacrat în mediile ştiinţifice apusene din secolul XX a fost N. Iorga, părintele ideii naţionale moderne. L-au urmat Brâncuşi, Eliade, Cioran şi chiar Vintilă Horia, un naţionalist care scria în trei limbi ale Apusului. Desigur, există şi consacrarea mondială a lui Eugen Ionescu, care fără să fi început la „Cuvântul", ca Eliade şi Cioran, sau la „Gândirea", ca Vintilă Horia, nu era om de stânga. Dimpotrivă. Şi credea în Dumnezeu.

Mă întorc acum la gazetăria şi eseistica lui Eliade din tinereţe. Dar o iau în considerare şi pe aceea din Exil, de care am luat cunoştinţă după prăbuşirea regimului comunist. Ei bine, Mircea Platon avea dreptate să spună într-o prefaţă că modernismul românesc l-au făcut „reacţionarii" Mircea Eliade, Nae Ionescu şi Mircea Vulcănescu. Deschid o paranteză spunând că rămâne pentru mine o problemă insolubilă următorul fapt: acela că naşul curentului literar modernist, E. Lovinescu, umbla cu tramvaiul sau birja şi îşi scria cărţile la umbrarul din Fălticeni, în aceeaşi ani în care Nae Ionescu schimba vitezele unui Maybach cu dublu compresor (un „4 x 4" al epocii) şi călătorea des în Occident.

Mircea Eliade a fost un ideolog epic. Om de dreapta în tinereţe, aşa a rămas şi mai târziu, aşa ni-l înfăţişează strălucitele sale dialoguri înregistrate în 1978 cu Claude-Henri Rocquet. Ca şi Nicolai Berdiaev, Eliade a arătat că marxismul nu este decât o sociologie care caricaturizează eshatologia creştină. Opera sa de istoric al religiilor nu este pentru omul care merge la biserică şi se împărtăşeşte. Opera lui Eliade de istoric ale religiilor, destinată unei lumi atinsă de frigiditatea ateistă şi secularizantă, grăieşte cât se poate de limpede. În jargonul în care există „Homo sovieticus" şi „Homo europeus", Eliade arată că urmaşul lui Adam este un „Homo religiosus". Aşa încât nu există nici o ruptură, nici o „soluţie de continuitate" în vasta operă a lui Eliade, respectiv între încăperile şi dependinţele palatului său bibliografic. Un fir organic leagă articolele de tinereţe din „Cuvântul" şi „Vremea", eseurile din Fragmentarium şi Oceanografie, de convorbirile din Proba labirintului, de paginile din memorii şi de cele din jurnal. Poate şi de nuvelele şi romanele sale, pe care, iertat să fiu, n-am avut onoarea să le citesc întrucât... nu am putut.

Cu câţiva ani înainte să se prăpădească, Alexandru Paleologu a scris un admirabil eseu intitulat L`Occident est à l`Est. Autorul arăta acolo că anumite maniere, obiceiuri, rafinamente apusene nu mai supravieţuiesc astăzi decât în Răsăritul Europei, prin România şi Polonia. E vorba de valorile lumii occidentale de dinainte de mai `68, când stânga cu surogatele sale marxiste şi marxizante, cu omagiul adus gloatei sub formă de consumism şi masificare, nu biruise făţiş.

Eliade, fără a fi un paseist, este şi el un om al normalităţii, un reflex al vremurilor în care, potrivit lui Iorga, Europa era „Pământ al Crucii şi al culturii", nu club de invertiţi şi blasfemiatori. Mă întreb ce sentimente ar încerca acest savant şi istoric al religiilor confruntat cu cărţi şi filme precum „Codul lui Da Vinci" sau „Mormântul necunoscut al lui Iisus"?!

Un răspuns senin şi impecabil care poate acoperi şi această întrebare l-a dat recent, în numărul 9/2006 al revistei „România literară" profesorul Mihai Zamfir: „Ideologia americană a «corectitudinii politice» a provocat în ultimii ani numeroase victime printre marile figuri ale secolului XX. Din fericire, moda politico-socială a «corectitudinii» va trece, ca toate modele de acest fel: într-o astfel de confruntare, opera marilor gânditori iese întotdeauna victorioasă. Promotorii interesaţi ai unei asemenea ideologii, persoane care au supt laptele marxismului o dată cu abecedarul, gata cu toţii să-şi facă uitată activitatea comunistă, dar extrem de preocupaţi în schimb cu tinereţea de dreapta a unor intelectuali, vor dispărea în mod natural şi, cu ei, această propagandă depăşită. Sunt curios ce se va spune, peste încă 50 de ani, despre deliranţii marxistoizi întârziaţi din Occident, care fac acum legea, şi ce se va spune despre Mircea Eliade, aniversat cu aceeaşi ocazie. E de fapt o falsă curiozitate, pentru că ştiu deja răspunsul."

_{* * *}

„Fructul oprit" de comunism a fost de altă natură decât roada interzisă protopărinţilor. Nu degeaba un ideolog-şef de pe vremuri, Leonte Răutu, sugera să nu se dea citate multe din autorii indexaţi, evident de dreapta, întrucât cititorii le vor reţine pe acelea şi nicidecum comentariul care le combătea.

În epoca de dezgheţ a fostului regim, Eliade a fost tipărit ca prozator, parţial şi selectiv, apoi chiar ca istoric al religiilor. Articolele şi eseurile sale de tinereţe rămâneau însă sub obroc. De aceea le-am sorbit cu şi mai mult nesaţ şi ni le-am trecut, în copii xeroxate (îndeosebi Oceanografie şi Fragmentarium), din mână în mână. Şi cărţile lui Cioran, şi texte de Vulcănescu apărute în revistele din Exil, întrucât el nu avea nici un fel de culegere de articole sau volum.

Să le dea Dumnezeu bine şi sănătate cenzorilor revistei „Opinia studenţească" de la Iaşi. La mijlocul anilor `80, redactorii acestei reviste, Valeriu Gherghel şi Liviu Antonesei, au început să publice o pagină având genericul Criterion. Cu texte de şi despre Eliade, Cioran, Vulcănescu etc. A semnat şi N. Steinhardt în „Opinia studenţească" iar atunci când a trecut la cele veşnice i s-a consacrat o pagină titrată cu verzale „Unde ţi-e, moarte, boldul?"

După căderea comunismului, am văzut că un om de dimensiunea intelectuală a lui Dan C. Mihăilescu era la curent cu opera celor trei criterionişti pomeniţi mai sus şi ştia atât de multe despre Generaţia `27; Generaţia lui Eliade. Tinereţea noastră a fost strâns legată de tinereţea lui Eliade şi a marilor săi congeneri într-o vreme când abulia, limba de lemn şi prostia bătrânicioasă acoperiseră România. Comuniştii ne-au determinat într-o anumită măsură să ne răcorim spiritualiceşte şi să ne revigorăm cu lecturile unor străluciţi scriitori de dreapta. Şi zău că nu-mi pare rău.

DAN CIACHIR