TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Arhitectură sacră şi conştiinţă eclezială oglindite în proiectul noii catedrale patriarhale


 

Arhitectură sacră şi conştiinţă eclezială oglindite

în proiectul noii catedrale patriarhale

 

 

 

Petre GURAN

 

 

Lungă vreme dezbaterea pe tema unei noi catedrale patriarhale în Bucureşti s-a oprit asupra întrebării dacă este oportună sau nu construcţia unei asemenea biserici şi asupra posibilului ei amplasament. Cu câţiva ani în urmă scriam că era preferabilă construirii unei catedrale noi reconstruirea mânăstirii Văcăreşti, ca un act reparator pentru demolările de biserici din Bucureşti şi ca un act de memorie spirituală şi culturală a oraşului1. Reconstruirea Văcăreştiului ar fi reprezentat echivalentul actului de reparaţie realizat la Moscova prin reconstruirea catedralei din vremea ţaristă „Hristos Mântuitorul". Ideea reconstruirii Văcăreştilor sau a rememorării monumentale a locului şi rolului mânăstirii în istoria oraşului Bucureşti n-ar trebui abandonată, dar ea pare limpede disociată astăzi, în viziunea întâistătătorului Bisericii Ortodoxe Române ca şi a guvernanţilor, de proiectul catedralei patriarhale2. Demersurile ferme ale Patriarhiei pentru construirea noii catedrale şi în cele din urmă colaborarea guvernelor din ultimii patru ani par a fi dus la rezolvarea problemei amplasamentului, dând un nou impuls acestui proiect. Noua conjunctură şi noul amplasament, terenul din colţul sud-vestic al Casei Poporului, schimbă însă în mod radical datele iniţiale. Pe de o parte opoziţia la acest proiect, bazată pe argumente tehnice, ecologice sau de prezervare a patrimoniului artistic nu mai este de actualitate, pe de altă parte prin noul context urbanistic este anulată ideea continuităţii cu un proiect din vremea regelui Ferdinand3.

În rândurile ce urmează aş vrea să aduc în dezbatere trei principii orientative pentru construirea noii biserici. Întâi aceasta ar trebui să evite asocierea cu discursul naţionalist şi mai larg cu preocuparea pentru identitate naţională, apoi să nu intre în dialog arhitectural cu complexul de clădiri publice construite de Ceauşescu (Casa Poporului, Ministerul Apărării şi Casa Ştiinţei, astăzi Casa Academiei), în cele din urmă să se ferească de pastişarea stilurilor autohtone în arhitectura sacră. La fiecare caveat voi încerca să schiţez şi o soluţie pentru a sugera o posibilă cale de scăpare din aceste capcane.

 

Deci când veţi vedea urâciunea pustiirii ce s-a zis prin Daniel proorocul,

stând în locul cel sfânt - cine citeşte să înţeleagă" (Matei 24, 15)

 

 

 

 

Vederi dinspre est, sud şi sud-vest asupra ipoteticului viitor amplasament al catedralei în vecinătatea „Casei Poporului".

 

 

Numele pe care îl poartă proiectul, cel de „Catedrală a Mântuirii Neamului", pare a fi căzut deja în prima capcană. Deşi acest nume este venerabil, fiind folosit de regele Ferdinand cu o rezonanţă istorică puternică în anii de după primul război mondial, el se pretează uşor unei intepretări naţionaliste astăzi. Ce naţiune/neam trebuie să se vadă reprezenatată prin acest monument? Naţiunea civică? Naţiunea etnică? Naţiunea religioasă, în sensul medieval al cuvântului4? Contextul dezbaterilor politico-ideologice de azi în cadrul Uniunii Europene, din care România face parte, aruncă în incertitudine, dacă nu chiar în derizoriu, orice referire hazardată la conceptul de naţiune5. Nu intru aici în detaliile acestei dezbateri devenită de o presantă actualitate, deşi relativ ocultată în dezbaterea publică, după prezentarea proiectului Frunda la Consiliul Europei6. Este suficient de constatat deocamdată că eficacitatea politică şi relevanţa juridică a conceptului de „naţiune" scade de la o zi la alta. Argumentul fundamental al îndatoririlor statului român faţă de Biserica Ortodoxă Română, şi mult mai eficient juridic, sunt bisericile demolate sau deplasate în locuri care le diminuează, uneori până la anihilare, valoarea şi rolul artistic şi religios, din perimetrul ocupat de Casa Poporului şi clădirile anexe a ceea ce se numea pe vremea lui Ceauşescu „centrul civic" (aceste biserici sunt: Spirea Veche, Sf. Nicolae-Alba Postăvari, Izvorul Tămăduirii, Mânăstirea Mihai Vodă, Schitul Maicilor, în aceste două din urmă cazuri de biserici deplasate trebuie menţionat că noul amplasament este atât de neadecvat unei clădiri bisericeşti, încât echivalează cu o demolare, pe lângă faptul că importantul complex de clădiri mânăstireşti ale acestora a fost demolat). Prin aceste demolări, Bisericii Ortodoxe i s-au adus prejudicii materiale, iar terenul proprietate a bisericilor demolate a fost ipso facto expropriat. Statul român datorează reparaţii Bisericii Ortodoxe Române pentru aceste bunuri şi are ocazia să-şi plătească datoria prin participarea la construirea noii catedrale. Această perspectivă reparatorie asupra participării statului la acest proiect are avantajul de a evita o retorică de asumare şi exploatare politică a acestui proiect din partea guvernanţilor, oricare ar fi ei.

Pe de altă parte, relevanţa naţională a Instituţiilor politice instalate de statul post-comunist iliescian în clădirile lui Ceauşescu este neglijabilă sau chiar nulă (a se vedea rata de încredere scăzută în parlamentul României şi în partidele politice, conform tuturor sondajelor de opinie). Memoria vie a oraşului este suficient de lungă pentru a nu putea asimila cu uşurinţă Casa Poporului, simbol al abuzului tiranic, cu un palat al parlamentului, ce s-ar dori simbol al unei renaşteri democratice a societăţii româneşti. Stafia lui Ceauşescu pluteşte peste «acropola românească». Ansamblul numit „centru civic" este în mod obiectiv inestetic şi întruchipează crima comisă de regimul comunist asupra Bucureştiului7. Acel loc nu poate fi o acropolă, dar este la propriu şi la figurat o necropolă. Şantierul Casei Poporului a dus în numeroase cazuri la moartea fizică a propietarilor şi locuitorilor evacuaţi cu forţa şi în condiţii de urgenţă din acea zonă, ca şi la moartea prin accidente de muncă inadmisible a unui număr mare de muncitori. Ritmul cerut de Ceauşescu pentru terminarea construcţiei este cauza acestor accidente de muncă, a căror grozăvie este accentuată de abandonarea trupurilor moarte în temelii în unele cazuri8. Memoria victimelor recente se adaugă semnificaţiei macabre mai vechi a acestui loc, aceea legată de un vechi cimitir al ciumaţilor, din timpul ciumei lui Caragea-vodă. Pentru toate aceste argumente fostul „centru civic" nu poate reprezenta o acropolă românească.

 

Acropola, adică cetatea din vârful dealului, era fie un loc rezervat în mod exclusiv sacrului, politicul fiindu-i asociat doar în măsura în care îndeplinea funcţii sacre, fie era pur şi simplu un spaţiu de retragere mai uşor de apărat, acaparat uneori de conducerea tiranică a cetăţii. Dacă dealul artificial al Casei Poporului (dealul Arsenalului era numele uneia dintre colinele integrate în complexul Casei Poporului) conţine vreun aspect sacru, atunci acela nu poate fi decât malefic, un loc al blestemului şi al suferinţei (cuvântul latinesc sacer conţine această ambivalenţă). În schimb referinţa la citadela unui tiran obsedat de segregarea de restul populaţiei din motive de securitate se potriveşte pe deplin cu spiritul Casei Poporului.

Din toate aceste motive, construirea catedralei în acel loc este o provocare majoră. Asocierea cu acel loc şi semnificaţia lui tocmai evocată nu poate fi evitată decât printr-un contrast estetic şi semantic puternic, zguduitor, care să anuleze orice urmă a sentimentului că ar exista vreo legătură în plan politic şi simbolic între cele două clădiri. România post-comunistă face acum eforturi disperate să se reconcilieze cu cei striviţi de utopiile secolului XX, pentru care „Casa Poporului" s-a înscris ca un ultim mod sângeros de persecuţie, şi încearcă să-i reintegreze pe aceştia în sânul ei. O biserică în acel loc se cere, strigă, astfel, a fi dedicată martiriului religios şi politic (politic în sensul cel mai nobil al cuvântului: angajarea şi militarea pentru binele comun), suferinţei produse de acţiunea nedreaptă, violentă şi nejustificată a puterii politice asupra românilor.

Prin ironia orientării geografice a locului ales, Casa Poporului şi noua catedrală patriarhală ar fi obligate să-şi întoarcă spatele una alteia. Faţada principală a Casei Poporului este spre răsărit. Amplasamentul viitoarei catedrale este, oricum am întoarce-o, în dosul Casei Poporului. La rândul ei, viitoarea catedrală va trebui construită cu altarul la răsărit şi cu intrarea principală la apus, deci va întoarce spatele Casei Poporului. Cu câţiva ani în urmă, când nu era încă vorba de amplasamentul din spatele Casei Poporului, circula o caricatură care prezenta noua catedrală ca pe o Casă a Poporului cu turle şi cruci. În ipoteza unei clădiri cu turle foarte înalte caricatura ar deveni realitate, dinspre partea de răsărit a oraşului s-ar vedea o Casă a Poporului cu turle şi cruci. Dincolo de forţa evocatoare a acestei caricaturi, este inevitabil sentimentul că cele două clădiri s-ar agresa reciproc, dacă ar intra în comunicare arhitectonică. Aşadar misiunea majoră a proiectului noii catedrale este să separe sau chiar să izoleze cele două clădiri una de alta, şi prin consecinţă catedrala de întreg ansamblul ceauşist. Nu este realist, ca să nu spunem că este ridicol de-a dreptul, să gândim că noua biserică ar putea fi semnificativ mai înaltă şi/sau mai masivă decât Casa Poporului, astfel încât să se impună prin dimensiuni în peisaj, strivind simbolic Casa Poporului. Nu rămâne decât să fie semnificativ mai mică, adică „invizibilă" din sau dinspre Casa Poporului. În aceeaşi măsură Casa Poporului trebuie să nu existe pentru cel ce s-ar afla în sau lângă noua catedrală. Cu toate acestea nu trebuie renunţat la una din raţiunile proiectului noii catedrale, anume să fie mai încăpătoare decât orice altă biserică din Bucureşti şi să devină un monument semnificativ pentru Ortodoxia românească a secolului XXI. Misiunea arhitectului este aşadar să facă biserica mare pe dinăuntru şi mică pe dinafară. Această perspectivă dinspre interior asupra bisericii ar întruchipa, după cum vom arăta, în modul cel mai fidel esenţa arhitecturii sacre bizantine.

 

Tradiţia bizantină în arhitectură

 

Rostul major şi sensul spiritual al catedralei de pe Dealul Arsenalului va fi acela de martirium al victimelor inocente şi al locaşurilor bisericeşti dărâmate de Ceauşescu. Pare să se apropie momentul când vom îndrăzni să-i onorăm la nivel civic9 şi să ne lăsăm îndrumaţi spiritual de cei care au avut curajul să fie martiri10. În acest fel, noua catedrală va căpăta cu siguranţă o semnificaţie naţională.

În Imperiul roman, începând cu secolul al IV-lea, întâlnirea dintre spaţiul cultului public şi civic al „Dumnezeului întrupat şi răstignit" şi spaţiul cultului adresat mărturisitorilor Lui desăvârşiţi, numiţi cu termenul grecesc martiri, a dat naştere formelor celor mai înalte de arhitectură antică târzie şi bizantină. Biserica constantiniană a Învierii de la Ierusalim; vechea basilică tot constantiniană închinată Sfântului Petru la Roma, construită în apropierea locului unde acesta a fost răstignit cu capul în jos şi exact deasupra locului în care a fost îngropat; biserica Sfinţilor Apostoli la Constantinopol; complexul arhitectural din jurul coloanei Sfântului Simion Stâlpnicul la Qalat Sem`an, sunt diferite exemple de îmbinare a unui locus sanctus, un spaţiu al comemorării apostolilor, martirilor, sfinţilor, şi al comunicării cu Dumnezeu prin funcţia liturgică, adică adunarea publică periodică menită să facă vizibilă coeziunea comunităţii religioase11. Pentru lumea creştinismului antic şi bizantin întâlnirea catedralei şi martirium-ului în acelaşi spaţiu eclezial s-a petrecut în mod firesc. Împrumutând o metaforă a istoricului britanic al antichităţii târzii, Peter Brown, coeziunea comunităţilor creştine a primelor secole s-a clădit în jurul mormintelor; necropolele lumii romane păgâne au devenit acropolele creştinismului12.

Catedrala Sfânta Sofia de la Constantinopol a fost de-a lungul istoriei bizantine o clădire unică. Nici o încercare de a o copia sau imita la scară mai mică sau mai mare nu este atestată timp de aproape o mie de ani. Primii imitatori ai Sfintei Sofia au fost Otomanii. Structura şi forma Sfintei Sofia a devenit după 1453 un element de identitate arhitectonică otomană. În mod paradoxal, în secolul naţionalismelor, statele balcanice eliberate din Imperiul otoman au prelungit tradiţia arhitectonică otomană construind replici mai mici sau mai mari ale Sfintei Sofia, de multe ori aplicând variantele arhitectonice inventate pentru construirea moscheelor cópii ale Sfintei Sofia. Astfel, modelul Sfânta Sofia a tins să devină un fetiş identitar, pierzând sensul unicităţii istorice, funcţionale şi simbolice ale acestei biserici13.

Sfânta Sofia a fost dintru-nceput ataşată funcţiei imperiale împreună cu alte biserici importante din Constantinopol. Ea a fost construită astfel încât să evidenţieze triumful politic al creştinismului, aşa cum îl înţelegea împăratul Iustinian, un triumf al unui proiect imperial. Clădirea a fost concepută cu o structură simbolică bazată pe numerologie, nu pe proporţii. Sistemul numerelor sacre întruchipa simbolic funcţia clădirii. Ea nu putea fi construită decât la aceste dimensiuni, iar dimensiunile de care vorbim sunt exclusiv interioare. Forma exterioară nu contează, ea este numai o funcţie a spaţiului interior. Practic, Sfânta Sofia nu avea faţadă. Masivele structuri de rezistenţă, foarte vizibile din exterior, au început, de la prima reconstrucţie a clădirii sub Iustinian, să înece structura mai zveltă a primului proiect. Intrarea imperială în Sfânta Sofia în loc să fie prin atriumul vestic, care ar fi putut împlini rolul de faţadă, se făcea printr-o deschidere directă în pronaos (nartex) de pe latura sudică printre zidăria masivă a contraforţilor, deoarece corespundea căii de acces cea mai directă dinspre palatul imperial.

Este esenţial să înţelegem că bisericile bizantine sunt construite din perspectiva interiorului. Biserica este uterul divin în care se formează omul nou pentru viaţa veşnică. Nu există un exterior al uterului. Precum acesta este cuprins în trupul femeii, la fel biserica se cuprinde în cosmos, în creaţia materială. Interiorul dezvăluie însă o altă realitate, prezentă şi viitoare în acelaşi timp, cea a împărăţiei lui Dumnezeu. Astfel, arhitectura interioară devine ea însăşi o icoană, o fereastră deschisă spre necuprinsul divin. Micul spaţiu interior devine infinit, în pofida limitării observabile din exterior. Dimensiunile exterioare sunt irelevante în acest proces. Ideea negării arhitecturii ca mijloc de exprimare diferit de pictură este perfect exprimată şi în arhitectura sacră românească, în bisericile bucovinene, unde pictura exterioară anulează zidul, ea continuându-se neîntrerupt şi organic din interior. În cazul acestor biserici nu există nici zid, nici fereastră, ci o transparenţă totală. Arhitectura s-a identificat cu icoana, a fost transfigurată şi comunică plenar cu cealaltă lume14.

Profesorul Slobodan Ćurčić a demonstrat într-o lucrare recentă felul în care discretele decoraţii exterioare ale bisericilor bizantine simbolizau lumina dumnezeiască. Îmbrăcămintea de piatră a bisericii era astfel concepută ca o mandorlă de lumină, nimbul radiaţiilor luminoase emanate de natura îndumnezeită a omului ce se împărtăşeşte din Hristos în spaţiul liturgic interior. Caracterul imaterial şi atemporal al acestui spaţiu era simbolizat prin încercarea de a disimula până la negare forma arhitectonică exterioară a clădirii.

Din perspectiva arhitecturii bizantine, noua biserică patriarhală din Bucureşti poate să rămână „invizibilă" ochiului profan, deci din exterior. În acelaşi timp, haosul exterior trebuie să nu interfereze cu armonia interioară şi să rămână deci invizibil din incinta bisericii. Biserica ar fi în acest fel opusul a ceea ce sunt clădirile dimprejur. Relevanţa urbanistică a unui astfel de spaţiu eclezial poate să fie zero din punctul de vedere al sacralităţii. De fapt viitoarea catedrală va avea această relevanţă numai când va înceta s-o caute.

 

Funcţia modelează spaţiul

 

Pentru identificarea corectă a formelor artistice ale viitoarei catedrale este necesară definirea cu exactitate a funcţiei respectivului spaţiu eclezial.

La ce va folosi această biserică? O catedrală este în primul rând locaşul episcopului locului, adică al oraşului sau regiunii metropolitane15. Aici se adresează episcopul comunităţii credincioşilor din cetate, aici îşi îndrumă el turma. Pentru a sublinia rolul simbolic al episcopului ca icoană liturgică a lui Hristos şi cap vizibil al comunităţii locale în primul mileniu creştin, episcopul ocupa locul din centrul absidei estice, al cărui tron era înconjurat de locuri pentru clerul care slujea împreună cu el. În cazul unei catedrale mitropolitane, absida estică reunea în adunare sinodală întregul corp episcopal al unei mitropolii, de unde provine termenul grecesc sintronos (în româneşte şi sintron) adică tronul comun, care întruchipa unitatea bisericească într-o regiune mitropolitană. În perioada medio-bizantină liturghia arhierească a dezvoltat aspectul procesional al intrării episcopului în biserică (procesiune ce se numeşte cu un termen liturgic latinesc introit, în greceşte eisodos). Pătrunzând în biserică, episcopul se oprea în faţa porţilor împărăteşti ale altarului în aşteptarea momentului când trebuia să intre în altar. Locul acestei opriri procesionale, ce corespunde aproximativ mijlocului distanţei de la altar la intrarea în naos, era marcat de amvon. În biserica Sfintei Sofia de la Constantinopol acesta era plasat sub cupolă. Amvonul central, pe care îl găsim în diferite alte biserici din primul mileniu creştin, simbolizează, conform exegezei Sfântului Gherman patriarhul Constantinopolului (†730), piatra de mormânt răsturnată de înger şi pe care acesta stătea când a anunţat femeilor mironosiţe Învierea Domnului16. În Sfânta Sofia amvonul a căpătat noi semnificaţii, fiindcă era locul de unde episcopul înălţa crucea pentru a o arăta tuturor credincioşilor pe data de 14 septembrie (dată liturgică ce sărbătoreşte descoperirea lemnului Sfintei Cruci de către Sfânta Elena la Ierusalim). De asemenea, amvonul era locul unde era încoronat împăratul, corespunzând exact centrului cupolei.

Altă funcţie a viitoarei catedrale este cea sinodală, deoarece arhiepiscopul Bucureştiului este şi întâistătătorul adunării episcopilor de pe teritoriul României. Noua clădire va trebui deci să pună în evidenţă unitatea bisericii prin concelebrarea periodică a tuturor episcopilor ortodocşi ai României. Mai mult decât atât, ar putea fi avută în vedere posibilitatea ca un sinod panortodox să se adune într-o zi în această biserică. În acest scop ar fi interesantă înconjurarea altarului în partea estică de un sintron lărgit, un mic amfiteatru de aproximativ trei sute de locuri (mă gândesc simbolic la faptul că la Niceea, unde a avut loc primul sinod ecumenic, s-au adunat 318 episcopi). Sinodul Bisericii Ortodoxe Române sau cel panortodox aşezat pe băncile de piatră ale acestui sintron înălţat ar căpăta o vizibilitate maximă privind din biserică, ca o continuare în prezent, şi prin icoana umană, a iconografiei din registrul întâi al absidei, adică a imaginilor sfinţilor ierarhi liturghisitori.

Această insistenţă, pe care o propune prezentul proiect, asupra instituţiei vii a Bisericii, asupra omului ca icoană supremă, ridică însă problema rolului iconostasului înalt. Este acesta absolut indispensabil tradiţiei ortodoxe? Iconostasul înalt cu multiple rânduri de icoane, cea a apostolilor, a profeţilor şi a sărbătorilor împărăteşti culminând cu răstignirea, a apărut întâi în Rusia în secolele XIV-XV şi s-a răspândit şi la noi şi în Balcani în timpul dominaţiei otomane. Iconostasul, sinonim în limba română azi cu catapeteasmă, este o structură din lemn sau mai rar din zidărie ce separă spaţiul altarului de naos; iniţial însă era doar o perdea (ceea ce şi înseamnă în greceşte katapetasma), simbolizând-o pe cea care izola Sfânta Sfintelor în Templul de la Ierusalim. Sensul acestui zid în înţelegerea creştină a arhitecturii sacre nu este însă separarea celor două spaţii, fiindcă „poporul sfânt" el însuşi este „preoţie împărătească" (I Petru 2, 9) şi nu este taină mai mare decât Trupul şi Sângele Domnului de care se apropie şi trebuie să se apropie orice creştin botezat, de aceea nu e nimic de ascuns în altar şi nici priviri profane în biserica creştinilor, ci dimpotrivă sensul iconostasului este traducerea iconică a ceea ce reprezintă altarul: tron al împăratului ceresc (reprezentat de icoana lui Hristos Pantocrator sau Împărat în dreapta uşilor împărăteşti), peştera Naşterii de la Betleem anunţată de profeţiile mesianice (semnificate prin icoanele profeţilor), masa Cinei celei de taină (înfăţişată de reprezentarea apostolilor), altar al jertfei (întruchipat de Răstignirea pe Golgota). Ar putea acest discurs iconografic (cu un termen mai precis, mistagogie vizuală) despre semnificaţia altarului să fie redat într-alt fel, aşa încât icoana umană a slujirii îngereşti reprezentată de ierarhii, preoţii şi diaconii din jurul jertfelnicului să nu-şi ascundă sensul duhovnicesc credincioşilor17? Da! În cazul unei biserici de mari dimensiuni, temele iconografice ale iconostasului ar putea fi transpuse pe zidurile mai încăpătoare ale spaţiului din jurul altarului, care ar fi vizibile din biserică în cazul absenţei iconostasului. Atunci zidul împrejmuitor al altarului ar putea reveni, fără nici o pierdere simbolică, la dimensiunile şi decoraţiile din bisericile bizantine timpurii: un singur rând de icoane, a Mântuitorului şi a Maicii Domnului, a Sfântului Ioan Botezătorul şi a Hramului Bisericii, eventual cea a sfântului ale cărui moaşte se află în altar. Aceste icoane nu acoperă cu desăvârşire spaţiul altarului şi nici nu depăşesc înălţimea omului.

În cele din urmă nu trebuie uitată funcţia catehetică şi euharistică a spaţiului. Acea catedrală va fi locul unde bucureştenii se vor împărtăşi din acelaşi potir cu episcopul lor şi vor asculta cuvântul lui de învăţătură. Pentru a împlini acest scop, biserica trebuie să aibă un naos încăpător, să poată primi întreaga congregaţie într-un spaţiu unificat. Altarul la rândul lui trebuie să fie uşor accesibil şi central din motive de utilitate. În cazul participării masive la liturghie trebuie prevăzută posibilitatea împărtăşirii sutelor de credincioşi simultan şi deci spaţiu suficient pentru desfăşurarea acesteia, inclusiv eventualitatea împărtăşirii din multiple potire.

Funcţionalitatea complexă a viitoarei catedrale nu poate fi nicicum împlinită de planul tradiţional al bisericilor munteneşti.

 

Tradiţia dincolo de stilul arhitectural muntenesc

 

Stilul arhitectural muntenesc este rezultatul unor conjuncturi funcţionale şi istorice. El a apărut din îmbinarea modelului bisericii de mânăstire cu o capelă având funcţie funerară pentru familia ctitorului. Pronaosul lărgit, după modelul mânăstirii Curtea de Argeş (plan ce a fost repetat la vechea catedrală de la Târgovişte, în actuala biserică patriarhală, în biserica mânăstirii Radu Vodă şi în numeroase alte biserici) s-a format pentru a acomoda funcţia funerară a întregului edificiu. În cazul planului moldovenesc structura bizantină s-a complicat şi mai tare prin adăugarea spaţiului funerar între naos şi pronaos, segmentând şi mai mult spaţiul interior. Pe de altă parte, în stilul muntenesc s-a impus structura trilobată, care este tot o soluţie funcţională pentru biserica de mânăstire18. Este vorba de fapt de un plan basilical cu o singură navă dilatat în apropierea altarului pentru a crea spaţiul necesar pentru cântăreţi şi pentru un ceremonial redus la comunicarea dintre altar şi mica comunitate monastică adunată în naos. Bisericile bizantine de dimensiuni mai mari urmează planul de cruce înscrisă, care este de fapt un plan basilical cu trei nave, redus şi acoperit cu o cupolă.

În cazul unui plan muntenesc mărit, majoritatea credincioşilor s-ar afla în pronaos, departe de altar, iar vizibilitatea acţiunii liturgice din naos şi din altar ar fi restrânsă de pereţii despărţitori ai naosului şi pronaosului (sau cel puţin îngustarea spaţiului înspre naos, aşa cum este în actuala catedrală patriarhală) ca şi de distanţa şi de grupul compact al credincioşilor din naos. Numai apelul la marea tradiţie bizantină poate aduce soluţii la problemele funcţionale pe care le prezintă noua catedrală.

 

Sinteza neo-bizantină

 

Astfel, propun alegerea unui plan bazat pe un naos octogonal, acoperit în partea centrală de o cupolă de înălţime medie sprijinită pe opt coloane, formând un octogon interior înscris concentric în octogonul exterior. În spaţiul dintre coloanele centrale şi zidul exterior şi-ar găsi locul un etaj de galerii, ca la Sfânta Sofia din Constantinopol şi în multe alte biserici bizantine, care să înconjoare octogonul numai pe şapte laturi, cea de a opta latură fiind rezervată absidei altarului care să se ridice pe întreaga înălţime19. Grupul coloanelor ce formează octogonul interior ar putea fi construit astfel ca, la un diametru al cercului ce înscrie octogonul multiplu de opt, distanţa dintre două coloane ale octogonului să fie un multiplu de trei. Simbolistica numărului opt, ziua a opta, numită şi ziua eternităţii, sau creaţia transfigurată, semnificată de două pătrate suprapuse în cruciş, după o altă interpretare patristică, s-ar împleti astfel cu semnificaţia treimică a dimensiunii dintre două coloane ca multiplu de trei. În acelaşi timp, trei ori opt egal douăzeci şi patru, referinţă la cei douăzeci şi patru de bătrâni judecători ai Apocalipsei. Iconografia s-ar mula firesc pe această numerologie prin scene inspirate din Apocalipsă20.

Viitoarea catedrală va avea nevoie de un altar foarte larg şi cât mai central, astfel încât liturghia arhierească slujită de mai mulţi episcopi să capete un maxim de vizibilitate. Această împreună-lucrare (sinergie) a episcopilor întruchipează Împărăţia lui Dumnezeu în mijlocul credincioşilor. De ce ar fi atunci aceasta ascunsă în spatele acelui tip de iconostas înalt, care în secolul al XIX-lea a devenit aproape aniconic din cauza ponderii decoraţiilor şi a îmbrăcăminţilor din argint reliefat ale icoanelor?

În octogonul mare s-ar profila spre răsărit o absidă, care ar adăposti sintronul semicircular cu diametrul spaţiului dintre două coloane ale octogonului interior. Spaţiul altarului s-ar extinde spre centrul bisericii până la o treime din diagonala cercului ce înscrie octogonul interior, răspunzând astfel exigenţei formulate mai sus ca altarul să aibă un caracter central. Masa altarului s-ar afla astfel în spaţiul definit de coloanele octogonului interior. Sub altar şi-ar găsi locul o criptă cu intrare de-a dreapta şi de-a stânga din zona acoperită cu galerii. Această criptă ar putea fi dedicată venerării moaştelor sfinţilor Brâncoveni şi a unui cenotaf reprezentând simbolic martirii prigoanei comuniste. În aceeaşi criptă, amplasate exact sub sintron, îşi vor găsi locul mormintele patriarhilor României, creând astfel o continuitate pe verticală între sfinţii ierarhi liturghisitori de pe pereţii absidei, episcopii aşezaţi în sintron şi trupurile episcopilor din criptă, predecesori ai episcopilor slujitori, semn al continuităţii episcopale neîntrerupte în timp. Modelul acestui tip de spaţiu sacru se regăseşte în cele trei mari ansambluri arhitecturale creştine din vremea Sfântului Constantin, cel al Sfântului Mormânt de la Ierusalim, cel al Sfântului Petru de la Roma şi cel al Sfinţilor Apostoli de la Constantinopol. În cele trei cazuri, mormântul Mântuitorului, mormântul Sfântului Petru şi cenotafurile Sfinţilor Apostoli se aflau în spatele sau în jurul altarului. Acelaşi model se regăseşte şi în basilica Rugului Aprins din mânăstirea Sfânta Ecaterina de pe muntele Sinai, unde capela ce delimitează spaţiul în care Moise a văzut Rugul Aprins se află în spatele altarului, având accesul prin cele două nave laterale ale basilicii.

Proscomidiarul şi diaconiconul ar trebui să fie spaţii anexe absidei sintronului, cu acces direct în naos, astfel încât ieşirea cu Sfintele Daruri să dea ocol coloanelor centrale prin spaţiul acoperit de galerii, să ajungă până la intrarea vestică în naos, iar apoi să parcurgă drumul până la altar prin centrul bisericii. În mijlocul bisericii, exact sub centrul cupolei, s-ar afla amvonul, care ar fi astfel pivotul relaţiei între slujitorii altarului şi comunitatea credincioşilor. Din cupola Pantocratorului cuvântul coboară şi se întrupează sonor prin citirea Evangheliei din acest amvon. Din acelaşi amvon se adresează patriarhul credincioşilor, fiind literal în mijlocul turmei sale. Tot în acest amvon se opreşte procesiunea Sfintelor Daruri, iar distanţa de la amvon la porţile împărăteşti ale altarului ar fi parcursă sub intonarea părţii a doua a imnului heruvic „Ca pre Împăratul tuturor să-L primim, pre Cel nevăzut, înconjurat de cetele îngereşti". Astfel, liturghia ar deveni mai dinamică prin sublinierea traseelor procesionale, iar intrarea lui Hristos în lume, semnificată de procesiunea Sfintelor Daruri, ar fi întruchipată cu un spor de solemnitate prin amploarea traiectoriei descrise astfel.

Prin amplasarea ei avansată în biserică şi prin expunerea ei într-un loc vizibil, atât din orice punct al naosului cât şi din galerii, masa Cinei celei de taină şi a Jertfei celei fără de sânge ar fi înconjurată de întreaga adunare creştină, iar accesul la altar şi participarea la ceremonialul procesional ar fi la fel de directe din toate părţile bisericii. În sprijinul acestei soluţii trebuie amintită tradiţia arhitecturală ortodoxă etiopiană, care dispune altarul în centrul bisericii de formă rotundă.

 

Biserica în căuşul mâinii lui Dumnezeu

 

Revenind la ideea „invizibilităţii" bisericii, în dealul artificial al lui Ceauşescu ar putea fi săpată o mică depresiune (poate chiar adâncă de 15 metri), iar catedrala să fie construită pe fundul acestei depresiuni. Se ridică aici firesc întrebarea: nu se construiesc, în mod tradiţional, bisericile pe înălţimi? Cum poate fi justificată o biserică într-o vale, şi cu atât mai mult o vale artificială? Practica construirii spaţiilor sacre pe înălţimi precede creştinismul. Nu este un principiu creştin, ci este moştenit de acesta de la religiile antichităţii în momentul în care creştinismul a devenit religie de stat. În foarte multe cazuri bisericile au înlocuit templele existente, fie fiind construite deasupra vechilor temple ruinate, fie fiind amenajate parţial în asemenea temple, spre exemplu biserica Maicii Domnului în Parthenon, pe acropola Athenei, sau Santa Maria Antiqua în templul Venerei din forul roman.

Primele locuri de adunări ale creştinilor au fost însă case particulare. Într-un astfel de loc s-a desfăşurat Cina cea de taină. În schimb locul de rugăciune înaintea jertfei a fost o grădină, Grădina Ghetsemani, care se afla într-o depresiune, după cum este ea identificată astăzi lângă Ierusalim, în Valea Kedronului. De asemenea, primele locuri de cult creştine s-au dezvoltat pe locul mormintelor de martiri, iar mormântul este prin definiţie un loc îngropat în pământ. Faţă de Ierusalimul din vremea lui Irod, Golgotha şi mormântul lui Hristos erau în afara oraşului şi într-o depresiune. În Ierusalimul din vremea lui Constantin, deplasat spre nord, antiteza între vechiul şi noul templu, la nivel simbolic arhitectural, între înălţare şi smerire, a integrat această topografie: înălţimea pe care se afla templul lui Solomon era depăşită spiritual prin locaţia exterioară şi în vale a Sfântului Mormânt. Nu era nevoie ca biserica creştinilor să fie construită pe dealul templului. Mormântul era centrul. Ceea ce era înainte exterior şi marginal a devenit interior şi central. Aceeaşi logică s-a repetat la Roma cu basilicile Sfântului Petru şi cea a Sfântului Pavel din afara zidurilor, ambele construite pe mormintele celor doi Sfinţi Apostoli21.

Amplasamentul de lângă Casa Poporului joacă rolul de mormânt al demnităţii şi libertăţii poporului român. Din mormântul acesta, care este adânc îngropat în dealul artificial al lui Ceauşescu, se înalţă noua viaţă. Antiteza vechi/nou este astfel respectată, de asemenea antiteza polis/necropolis, definitorie pentru primele manifestări monumentale ale creştinismului. Cimitirele, oraşe ale morţilor, amplasate în afara cetăţilor antice, au devenit în perspectivă creştină oraşe ale celor vii în eternitate şi s-au dezvoltat monumental în consecinţă22.

Acolo unde vom săpa în Dealul Arsenalului, vom găsi mormântul sfinţilor martiri necunoscuţi ai teribilului secol XX. Din punct de vedere arhitectural, această amplasare a bisericii în căuşul unei depresiuni, ca într-o mână protectoare uriaşă, este soluţia ideală pentru proiectul bisericii „invizibile". În plus, această depresiune ar permite crearea unui context de proporţii şi măsuri naturale proprii (un val de pământ, un arbore, o pantă uşoară), în cadrul cărora biserica şi-ar desfăşura nestingherită măreţia. Propunerea de faţă nu anulează în nici un fel efectul natural impunător al clădirii şi ansamblului născut dintr-un proiect interior, coerent teologic.

Pe întreaga suprafaţă a unui vast teren ce ar înconjura biserica ar putea fi sădit un parc; în mijlocul parcului, o grădină; iar în mijlocul grădinii, biserica. Scopul acestora ar fi să creeze o serie de brâuri simbolice succesive, care să izoleze catedrala de exterior, dar să reprezinte în acelaşi timp praguri care să marcheze drumul spiritual parcurs spre biserică, transformarea interioară a omului pe măsură ce se apropie de locul sfânt, dezbrăcarea de omul exterior şi îmbrăcarea omului interior. Parcul ar fi brâul exterior. Înaintând spre inima parcului în care s-ar afla biserica, credinciosul ar trece printr-un peristil cu dublu şir de colonade, care ar înconjura în formă perfect pătrată biserica. De la peristil accesul spre biserică s-ar face din toate părţile printr-o grădină în terase coborând spre biserică. Acest peristil ar avea o poartă (un portic) pe latura vestică, corespunzând intrării vestice în naos şi deci pe axa altarului. Această axă a altarului s-ar prelungi cu o alee până la marginea parcului, reprezentând intrarea arhierească în complexul catedralei patriarhale. Dar aşa cum biserica va avea intrări pe cinci din cele opt laturi ale octogonului, tot aşa şi accesul spre biserică se va putea face din orice direcţie prin parcul, peristilul şi grădina amintite. Este simbolul unui spaţiu închis şi permeabil în acelaşi timp, strict orientat (în sensul etimologic al cuvântului) dar accesibil de oriunde23. Peristilul şi grădina pe care o delimitează ar face astfel parte din spaţiul sacru propriu-zis, jucând rolul de pronaos. Peristilul ar sugera în aceeaşi vreme un cub ideal format între pământ şi cer, pe urma pătratului terestru. Cubul face parte din formele simple cu încărcătură simbolică ale arhitecturii bizantine. El este, după Cosma Indicopleustes, cosmosul, lumea creată de Dumnezeu, prototip al templului vetero-testamentar. Prelungirea şi proiectarea demersului arhitectural, pe baza unei gândiri teologice, în spaţiul înconjurător, asigură în acelaşi timp sacralizarea acestui spaţiu, dar şi dimpotrivă asimilarea, preluarea în arhitectură a sacralităţii cosmosului este temeiul unui dialog obligatoriu între microcosm şi macrocosm.

Biserica este totodată o imagine a Ierusalimului ceresc. Această semnificaţie ar căpăta întărire, un plus de expresivitate, prin forma de octogon, figură ce evocă ziua a opta a Împărăţiei cereşti. În consonanţă cu această dimensiune mistică, grădina ce înconjoară biserica reprezintă grădina Paradisului.

Nu este greu de imaginat o seră discretă în parcul ce înconjoară biserica, în care să se adăpostească în timpul iernii portocalii, lămâii, măslinii, chiparoşii, leandrii care ar compune din primăvară până în toamnă o grădină, evocând prin vegetaţie climatul paradisiac al Ierusalimului pământesc, valea Kedronului, muntele măslinilor, grădina Ghetsemani. Trecătorul ignorant s-ar lăsa atras de mirosul lămâilor, portocalilor şi al leandrilor spre o grădină miraculoasă înăuntrul căreia ar descoperi treptat, ca prin minune, şi minune ar fi, o „mică biserică", o biserică-mormânt, referinţă prin excelenţă la mormântul lui Hristos. Intrând înăuntrul acesteia, acelaşi trecător, învăţat între timp să „vadă" prin pedagogia simbolică a brâurilor succesive, ar asista aevea la învierea Domnului, prin explozia de lumină concentrată spre centrul bisericii din ferestrele mari ale tamburului cupolei, şi ar descoperi un spaţiu fără sfârşit şi fără timp.

Tema acestui proiect de arhitectură sacră ar trebui să fie Noul Ierusalim, temă arhitecturală ce se regăseşte atât în creştinismul apusean cât şi în cel răsăritean. Voi aminti doar în trecere mânăstirea Noul Ierusalim construită de patriarhul Moscovei Nikon în anii 1654-56. Sacralitatea unui spaţiu este dată de capacitatea lui de a se mula pe realităţile spirituale, de a participa la efortul duhovnicesc, de a regăsi centralitatea prezenţei divine. Hramul unui astfel de program de arhitectură sacră ar trebui să fie cu siguranţă Învierea Domnului.

Am încercat în prezentul proiect să îmbin, într-o sinteză armonioasă şi coerentă simbolic, elemente de arhitectură sacră din întreaga lume creştină din perioada unităţii Bisericii: Ierusalim, Constantinopol, Roma, Ravenna, Sinai, basilica octogonală, astăzi distrusă, din Antiohia, Sfânta Sofia de la Kiev, şi în cele din urmă referinţe la lumea ortodoxă a celui de-al doilea mileniu creştin, bisericile octogonale ruseşti din secolul al XVI-lea, spre exemplu biserica Fericitului Vasile (Vasilii Blajenâi), iniţial denumită a Noului Ierusalim, sau mânăstirea Noul Ierusalim de lângă Moscova. Proiectul manifestă astfel o deschidere ecumenică în sensul bun al cuvântului, arătând că România în secolul XXI poate integra şi exprima fără complexe caracterul universal al creştinismului. Această strategie artistică trimite un mesaj: unitatea creştinismului se regăseşte prin adăparea la izvoarele comune ale creştinismului antic, medieval şi bizantin. În acelaşi timp, trebuie amintit că revenirea Ortodoxiei în atenţia lumii contemporane s-a petrecut cu ajutorul reînnoirii spirituale prin resursele patristice. Gândirea teologică neopatristică a eliberat teologia ortodoxă de şcoală din capcana manualelor scolastice ale contrareformei, introduse pe calea Poloniei şi a Ucrainei în secolul al XVII-lea. Ceea ce este Filocalia pentru viaţa mistică a fiecăruia în parte poate deveni această catedrală pentru viaţa liturgică a întregii comunităţi creştine a României. Răsadul pus de părintele Stăniloaie prin monumentala sa traducere a Filocaliei ar înflori în piatră şi în duh, iar catedrala României s-ar citi vizual ca o grădină duhovnicească (Leimonarion).

Sper ca aceste rânduri să convingă cel puţin de necesitatea unui proiect spiritual înainte de cel arhitectural şi de utilitatea apelului la întreaga tradiţie de arhitectură sacră a creştinismului, pentru a răspunde provocărilor locului şi timpului nostru.

 

1  P. Guran, «?Marile biserici în cetate?», Aldine, Supliment al cotidianului România liberă, iunie, 2002.

2  Pictorul Paul Gherasim, care a urmărit cu atenţie evoluţia proiectului catedralei din anii 1990 încoace, a formulat propunerea de a îmbina cele două proiecte, astfel încât noua catedrală patriarhală, construită pe locul mânăstirii Văcăreşti, să fie o continuare a rolului cultural, liturgic şi monastic al acelui lăcaş dar şi un loc de memorie a ctitoriei Mavrocordaţilor, ca emblemă a civilizaţiei creştine pe de o parte, şi pe de alta a persecuţiei suferite de aceasta în anii ateismului comunist.

3  Pentru istoricul proiectului unei catedrale patriarhale în Bucureşti a se vedea site-ul Patriarhiei române, compartimentul Catedrala Mântuirii Neamului, http://www.patriarhia.ro/Administratia/CMN/cmn.html.

4  Petre Guran, «Neamurile în Sfânta Scriptură», Seminarul de marţi de la Biserica Stavropoleos, 1999.

5  O analiză lucidă şi echilibrată a naţionalismului religios la Ioan Ică Jr, „Destinul doctrinei sociale în Biserica Ortodoxă Română: radiografia unei dileme", Gândirea socială a Bisericii: Fundamente, documente, analize, perspective / Volum realizat şi prezentat de Ioan I. Ică jr. şi Germano Marani, Deisis, Sibiu, 2002.

6  Raport despre conceptul de «naţiune» realizat de senatorul Gyorgy Frunda în urma rezoluţiei nr. 1335/2003 a Consiliului Europei şi adoptat de către Adunarea parlamentară a Consiliului Europei în ianuarie 2006.

7  Pentru o imagine de ansamblu a fenomenului demolărilor, a se vedea Dinu C. Giurescu, Distrugerea trecutului României, Editura Museion, Bucureşti 1994.

8  Ioan Popa, Robi pe Uranus, Humanitas, Bucureşti, 1992, passim, şi pp. 110-113, 116, 126-129, este mărturia înspăimântătoare a unui subofiţer şef de pluton pe şantierul Casei Poporului despre condiţiile inumane de muncă.

9  Mă refer aici la raportul-rechizitoriu cerut de preşedintele României, Traian Băsescu, unei comisii istorice speciale organizate cu scopul de a putea condamna oficial comunismul ca un regim politic criminal, răspunzător de crime împotriva umanităţii.

10  De altfel, în antichitate chiar astfel a apărut cultul sfinţilor, prin faptul că în jurul mormintelor martirilor au fost înălţate locaşe bisericeşti.

11 André Grabar, Recherches sur le culte des reliques et l`art chrétien antique, 2 vols., Collège de France, Paris, 1943-1946

12 Peter Brown, Cultul Sfinţilor, CEU Press & Amarcord, 1995, traducere de Doina Lică după ediţia în engleză The Cult of Saints. Its Rise and Function in Latin Christianity, Univ. of Chicago Press, 1981, capitolele 1 şi 2.

13 Slobodan Ćurčić, The Minaret and the Belfry. Ottoman and Christian Architecture in the Balkans after the Fall of Constantinople, comunicare ţinută la Princeton in ianuarie 2006.

14 R. Krautheimer, S. Ćurčić, Early Christian and Byzantine Architecture (Yale University Press; 1992).

15 Referinţa la termenii greceşti episcopos tou topou, de unde un alt termen grecesc toparh, stăpânitor al locului.

16  Sfântul Gherman, patriarhul Constantinopolului, Historia ecclesiastica et mystica, Migne, P.G., XCVIII, 383-454.

17 Numeroşi ierarhi ortodocşi în zilele noastre, atât din Biserica Ortodoxă Română cât şi din alte Biserici Ortodoxe, au decis să citească cu voce tare rugăciunile de la masa altarului, care se citeau de obicei în taină, tocmai pentru a-i apropia pe credincioşi de misterul prezenţei lui Dumnezeu în mijlocul lor.

18 N. Iorga, Cuvântare la şedinţa inaugurală a primului congres internaţional de studii bizantine, Bucureşti, aprilie, 1924, republicată în N. Iorga, Sinteza bizantină, BPT, Bucuresti, 1972, p. 163: „Biserica, afară de rare excepţii, părăseşte tipul basilicii cu transepte şi galerii pentru a-l adopta pe acela al bisericii monastice de la Muntele Athos, făcând din el, încet-încet, cu elemente luate din fondul local, o creaţie jumătate-ţărănească, adaptată lumii mici a satelor şi târgurilor, venind din aglomerarea de sate, care e pecetea tuturor Româniilor istorice."

19 Cele mai multe din cupolele vechilor biserici munteneşti şi moldoveneşti au formă de octogon. Cazurile în care turla este dodecagonală se datorează transpunerii arhitecturale a picturii. Cei 12 apostoli pictaţi în interiorul turlei se reflectă în exterior prin cele douăsprezece laturi.

20 Frumoase exemple de iconografie inspirată din Apocalipsă se află la Muntele Athos, la Suceviţa, şi în pridvorul bisericii Kreţulescu din Bucureşti.

21 Este de remarcat că şi majoritatea ctitoriilor domnilor români au fost amplasate în vale, ascunse de dealuri şi de păduri. Nu este suficient să explicăm această particularitate prin nevoia de apărare. Dacă ar fi existat un imperativ de ordin simbolic acesta ar fi prevalat.

22 Peter Brown, Cultul Sfinţilor, p. 19: „La începutul secolului al V-lea oraşul nord-african Tebessa a fost flancat de un imens loc de pelerinaj, construit în zona cimitirului, probabil în jurul mormântului Sfintei Crispina. Locul sfânt era în stilul viguros, public, propriu renaşterii Theodosiene. Drumul pelerinilor, lung de 150 de metri, trecea pe sub arce mari de triumf şi de-a lungul unor curţi cu arcade, imitând, printre mormintele din afara Tebessei, porticurile şi străzile unei cetăţi clasice. În aceeaşi ani, Paulin de Nola se putea felicita că a construit în jurul mormântului Sfântului Felix, într-o zonă de la periferie încă numită Cimitile, „cimitirul", un complex atât de impresionant încât călătorul îl putea lua drept un alt oraş."

23 Sorin Dumitrescu, Chivotele lui Petru Rareş şi modelul lor ceresc, Bucuresti, 2002, dezvoltă pe deplin convingător ideea dialogului simbolic între biserică, ansamblul monastic ce o înconjoară şi peisajul natural în cadrul căreia este amplasată mânăstirea. În cazul particular al noii catedrale patriarhale, peisajul urban fiind iremediabil ostil, cadrul natural benefic bisericii trebuie conceput şi realizat ca parte a proiectului de arhitectură sacră.


 

PETRE GURAN