TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Tradiţie şi mijlocire


 

Tradiţie şi mijlocire1

sau Despre virtuţile eshatologice ale colivei, parastaselor şi păşunismului

 

 

 

 

Mircea PLATON

 

 

1. O întrebare

 

Ce e secularizarea? Evacuarea religiei sau autorităţii clericale din spaţiul public? E secularizarea democraţia sau birocraţia necredinţei: e abandonul religios informal sau unul din scopurile ingineriei sociale? Putem detecta cauzele secularizării? Care cauze: cele prime sau cele imediate? Principiul sau prilejul? Dacă secularizarea e, în esenţă, viaţa fără Dumnezeu, atunci nu e un indiciu al secularizării faptul că încercăm să discutăm istoric, sociologic şi filosofic o chestiune care ţine de teologia istoriei?

Din moment ce problema cauzalităţii istorice sau ştiinţifice e încă nerezolvată şi are un caracter infinit recesiv, şi din moment ce în problema secularizării pare a fi implicat, nu numai ca regizor teist sau scenograf deist, ci chiar ca protagonist, Dumnezeu, mă voi limita la unele observaţii istoric-antropologice pe marginea secularizării. Cum sunt de părere că problema secularizării ţine de teologia istoriei, pe care, ca desluşire a lucrării lui Dumnezeu în lume, nu o poate face decât un sfânt, îmi refuz orice cădere de a discuta cauzele profunde ale secularizării. Voi atrage însă atenţia asupra unor fenomene care au precedat sau însoţit secularizarea şi care e posibil să aibă o oarecare legătură cu ea. Dacă nu au provocat-o, poate că au înlesnit-o. Dacă nu au înlesnit-o, poate că au anunţat-o. Dacă nu au anunţat-o, poate că au manifestat-o.

 

2. Continuare cu părere de rău

 

Un distins intelectual, la care de altminteri ţin foarte mult, declara că, în exil, încercările soartei l-au împins către religie: „Şi, să vă spun cinstit, aici am o simpatie pentru catolicism, pe care l-am găsit mult mai sever ca să mă ţină într-o chingă." În ciuda acestei simpatii, lesne de înţeles la un om „franţuzit" cu eleganţă, distinsul intelectual declara că rămâne ortodox: „Rămân în ritul meu de naştere, în ritul ortodox, fiindcă are un anumit parfum care te învăluie, care te trimite în mod insensibil şi înconştient către un contact cu divinitatea." Celor care vor fi tentaţi să protesteze faţă cu transformarea Ortodoxiei în „rit", le voi răspunde că distinsul intelectual se declară străin de asemenea minuţii: „Să ştiţi că am o alergie la teologie. Adică mie îmi place religia, dar ca un cărbunar, cum spune francezul, ca un om simplu. De îndată ce mă apuc să discut, să îl aud pe altul că face teologie, mă închid ca într-o scoică. Nu pot să sufăr explicaţiile teologice ale credinţei. Am impresia că trebuie să fie ceva instinctiv, ceva sentimental, dar nu ceva raţional. Când trebuie să fac teorie chibritului cu religia nu-mi mai place." „În viaţa mea s-au întâmplat cel puţin câteva minuni", continuă distinsul intelectual spre stupefacţia celor care asociază cultura înaltă cu scepticismul. La capătul trecerii în revistă a autobiograficelor minuni şi a lungului său exil, distinsul intelectual observă însă că, prin comparaţie cu România tinereţii sale, „s-a schimbat ceva în mentalitatea românului şi cred chiar că religiozitatea de astăzi care este destul de răspândită încă a căpătat şi mai mult ca înainte un aspect din ce în ce mai superstiţios. Ţinem câteodată la nişte amănunte oarecum copilăreşti. Dar adevărata credinţă e cinstită, liniştită, adică să o aplici în viaţa de fiecare zi; nu fiindcă posteşti sau fiindcă faci colivă pentru morţi, pentru una-alta, înseamnă că eşti un suflet credincios ... La noi se păstrează aceste obiceiuri şi superstiţii ..., nu mai vorbesc de obiceiuri cât se poate de cinstite, cum este coliva. Coliva e un obicei roman cu mult înainte de creştinism, mâncarea care se punea lângă mormânt, se credea că o ia mortul ca să-l treacă Styxul în infern. Noi am păstrat foarte multe obiceiuri de origine barbară. Aşa că la creştinismul ăsta de acuma eu mă uit cu puţină suspiciune."

Încheind momentul religios al interviului său, distinsul intelectual ne relatează o epifanie antitabagică: „Fiindcă într-o zi care era Lăsatul Secului, la catolici se numeşte «miercurea cenuşii», aveam nişte prieteni dragi la care mă duceam în fiecare zi şi aflu că a doua zi este «miercurea cenuşii». Şi atunci, a doua zi, m-am dus şi eu la biserică. Se nimerea să fie şi Ramadanul musulmanilor, adică în momentul acela la fiecare colţ de stradă era o moschee improvizată şi vedeai sute de oameni îmbrăcaţi în alb care se aplecau până la pământ ... Şi tânărul preot francez care oficia în acea seară la catedrala catolică - era imensă şi urâtă - ne-a apostrofat: «Nu vă e ruşine? Voi, creştini, la acest post al Paştelui, uitaţi-vă la musulmanii ăştia care sunt în stare timp de 28 de zile pe căldura asta înfiorătoare să nu înghită un pic de apă dimineaţa şi până seara. Şi voi ce faceţi din postul ăsta de Paşte? Ia încercaţi să vă lăsaţi de ceva în aceste 40 de zile». Iar eu, în capul meu, m-am uitat aşa, şi mi-am zis: «Măi, N., de ce te poţi lăsa? Hai să mă las de tutun.» Şi m-am lăsat 40 de zile de tutun şi n-am mai pus ţigara în gură de atunci. Sunt 25 de ani de atunci. Deci, vedeţi că totuşi viziunea acestei credinţe simple şi adânci a musulmanilor a avut repercusiuni şi asupra noastră. În aspectele ei constructive, hai să facem cel puţin ceva ca şi ei!"2

Am citat pe larg din interviul distinsului istoric din două pricini: mai întâi că, fiind vorba de un om de calitate, mi se pare că nu putem trata cu superficialitate spusele domniei-sale; apoi am vrut să nu rup nici o afirmaţie din context, deoarece în acest fel se observă mai bine cât de inegal îi e gândul. Cum poţi să spui că îţi place catolicismul pentru că te ţine „într-o chingă", dar în acelaşi timp să te declari oripilat de teologie şi de raţionalizarea credinţei? Cum poţi să spui că ai credinţa simplă a unui „cărbunar" (de-ai lui Garibaldi?) dar în acelaşi timp să critici „superstiţia", pomenile şi postul românilor ortodocşi? Cum poţi să dai de exemplu postul musulmanilor dar să te zgribuleşti parfumat la posturile - altminteri lungi şi grele, fără dezlegare la apusul soarelui - pe care le ţin românii ortodocşi? Cum poţi critica „formalismul" ortodoxiei româneşti lăudând în acelaşi timp „chinga" altor rituri/monoteisme? În ce constă această chingă, nu în dogmă, ritual şi asceză? Apoi nu e Ortodoxia românească învinuită că e cea mai otomană formă a creştinismului? Dacă am face toate canoanele, dacă am ţine toate posturile şi dacă am merge la toate slujbele după rânduială, atunci nu ştiu despre ce altă chingă s-ar mai putea vorbi.

Problema e că, în momentul în care vorbeşti despre aceste lucruri, eşti imediat încondeiat drept „fundamentalist", „legionar", „fanatic", „obscurantist". Şi asta pentru că, dacă în cazul omului obişnuit secularizarea e poate un efect al dezrădăcinării, în cazul intelectualilor, secularizarea pare urzită nu din necredinţa, ci din credinţa lor. E liturghia distrusă de sentiment (de „Biserica interioară"), şi trăirea distrusă de simbolism heterodox.

Nu am intenţionat în această introducere şi nu intenţionez nici în continuare să lovesc în Catolicism sau în Islam. Susţin însă că ele, ca şi Ortodoxia, nu sunt reductibile la impresii şi degustări de călătorie spirituală: la Catolicismul orgii, la Ortodoxia miresmei şi la Islamul muezinului. Tradiţia, în toate religiile de mai sus, joacă un rol determinant - de la Sfinţii Părinţi ai Răsăritului şi Apusului la schismele şi hadith-urile musulmane. Poate că, pe un anumit palier, secularizarea nu e rezultatul confruntării dintre credinţă şi necredinţă, ci a parazitării credinţei, a pseudo-credinţei, a pseudo-tradiţiei, a pseudo-purităţii căutate de cercuri intelectuale mai interesate de monopolul hermeneutic decât de sobornicitatea trăirii tainelor.

 

3. Tradiţie şi secularizare

 

Unul dintre cele mai interesante momente ale vieţii culturale europene e dispariţia limbii latine. Dorind-o curăţată de barbarisme, pedanţii ciceronieni ai Renaşterii au decis să elimine din vocabularul latinei orice cuvânt introdus după secolul I î.H.. Nesocotind biografia unei limbi vii în numele întoarcerii la origini, ciceronienii au ucis latina, mumificând-o. Un similar început de emaciere religioasă poate fi detectat în cercurile catolice anterioare Reformei, care au încercat să suplimenteze creştinismul tradiţional făcând apel la prisca teologia, la vechea înţelepciune cuprinsă în scrierile hermetice şi cabalistice. Hermetismul, neo-platonismul, cabala, rozicrucianismul, alchimia, ca de altfel - într-un alt mod, desigur - şi Reforma, toate priveau în urmă, toate vorbeau de o restauraţie. Progresul era o restauraţie, o regăsire a înţelepciunii Adamitice, revoluţia în sensul ei etimologic. Nostalgia paradisului îşi găsea soluţia nu în participare liturgică, ci în prelapsarianism elitist.

Principalul suport al secularizării aşa cum o cunoaştem noi acum e futurismul ştiinţific care proclamă că viitorul e mai real decât trecutul. Dar la început ştiinţa a fost o formă de paseism. În filosofia naturală - adică în „ştiinţa" de la medicină la fizică trecând prin alchimie şi astrologie/astronomie - argumentul „vechimii" a funcţionat tot veacul al XVII-lea. Scepticismul şi libertinajul apar pe un fond de criză a relaţiei cu realitatea. Voltaire îşi are rădăcinile în libertinajul sceptic-fideist care încerca să privească realitatea în mod nearistotelic. Gassendi şi libertinii erudiţi au încercat să transforme infrastructura ştiinţifică fără să afecteze calota teologică. Au încercat să modifice ştiinţa fără a aduce atingere teologiei3. În domeniul umanist - după cum ne arată janseniştii cu nostalgia lor după Biserica primară, Rousseau, deismul, francmasoneria şi naţionalismul - autoritatea „vechimii" a supravieţuit în secolul al XVIII-lea şi mai departe4. Ştiinţa a devenit anistorică abia după Newton, când s-a eliberat complet de Cartea Facerii şi a început să caute plenitudinea realului doar în imanenţa viitoare, în fabricarea in vitro a pleromei.

Secularizarea e, în parte, rezultatul conflictului dintre credinţe diferite, nu dintre credinţă şi necredinţă. Ingredientele secularizării pot fi regăsite în înfruntările teologic-armate dintre catolici şi protestanţi. Răspunzând corupţiei şi neo-păgânismului din sânul bisericii catolice, luteranii, calvinii şi toate celelalte „swarmes of sectaries"/grupuscule radical-reformatoare au purces la o critică radicală căreia i-au căzut victime sfinţii, sfintele taine, tradiţia, monahismul, arta. Rămânea numai Scriptura. Dorind să reafirme valoarea tradiţiei, Richard Simon (1638-1712) a răspuns protestanţilor arătând miile de variaţiuni ale textului sacru. Departe de a-i convinge pe hughenoţi să accepte magisteriul Romei, Simon a reuşit doar, voit sau nu, să distrugă credibilitatea Bibliei.

Ceea ce a precedat, şi poate că a şi ajutat, secularizarea a fost deci un conflict nu între nou şi vechi, ci între mai multe vechimi: cea a catolicilor, cea a protestanţilor (cu Biserica primară şi cu „captivitatea babilonică" a Bisericii), şi cea esoterică (o pseudo-tradiţie de fapt, despre care voi scrie puţin mai departe), pe care o găsim infiltrată în ambele biserici dar o găsim şi radical în afara lor. Una din soluţiile acestei babilonii a fost scepticismul, reînviat de Contrareformă ca armă împotriva „raţiunii" autonome protestante. Zbătându-se între raţionalism şi fideism, între augustinianism şi tomism, între jansenism şi iezuitism, între tendinţa de a insufla „înţelepciune ştiinţei" sau „ştiinţă înţelepciunii", secularizarea ne apare ca încă unul din rezultatele fatale ale specializării. Specializată, latina a murit. Reformată sau contra-reformată, Biserica, după un avânt iniţial, s-a sleit. Nu trebuie să trecem cu vederea faptul că impulsurile reformiste şi chiar antimonahale cărora le-a dat frâu liber Luther erau parte integrantă a mişcării de „reînnoire catolică". Erasmus şi Thomas Morus au reprezentat aripa moderată a curentului de idei pe care Luther l-a radicalizat. Dar reforma, raţionalizarea, purgarea creştinismului de abuzuri, dar şi de identităţi locale, erau parte a agendei catolice a sfârşitului de secol XV şi începutului de secol XVI. Conciliul din Trento a fost un apogeu al Contrareformei, deşi, în multe privinţe, documentele sale mergeau exact în aceeaşi direcţie cu protestantismul: s-a standardizat, s-a tăiat din belşugul folcloric al catolicismului, s-au eliminat „superstiţii" şi sfinţi locali şi s-au încurajat „sfinţi globali", s-a raţionalizat şi urbanizat credinţa, s-au trasat limite clare între sacru şi profan. „Religia sociabilă a devenit pietate privată", după cum rezumă Michael Mullett5. S-a curăţat catolicismul deşi, până la urmă, succesul lui popular s-a bazat tot pe moaşte, luxurianţă iconografică şi emotivitate arhitectonică6. Nu scolastica, ci „păşunismul" a salvat catolicismul, iar faptul poate fi întărit prin aceea că zonele catolice cele mai rezistente la secularizare au fost şi zonele cele mai „folclorice" ale Europei: Bretagne, Bavaria, Spania, sudul Italiei. Catolicismul liberal s-a dezumflat, ca şi protestantismul, şi în secolul al XVI-lea, şi în secolul al XIX-lea sau al XX-lea.

Pericolul subţierii creştinismului, al „reformării" lui e cunoscut şi discutat în istoriografia Reformei şi a Contrareformei. Când clerul se leapădă de cultura şi religiozitatea populare, atunci credinciosul simte că biserica nu mai e a lui, că preotul, ca păstor, nu mai e parte din „turmă" cu el7, că preotul e un funcţionar al cărei limbaj nu îl mai poate înţelege. Christopher Haigh a argumentat - şi argumentul a rezistat testului timpului - că nu anticlericalismul a produs Reforma în Anglia, ci Reforma a produs anticlericalismul, după ce, în locul vechilor preoţi de parohie, nu mult diferiţi de turma lor, preoţii burduşiţi cu diplome de la Oxford şi Cambridge au început să populeze parohiile şi să-şi alunge enoriaşii cu snobismul, pretenţiile, nevestele şi predicile lor speculative, a căror intenţie catehetică era minată de academism8.

 

4.Tradiţie şi mijlocire

Puritanismul", fie el protestant, catolic sau ortodox, caută să cauterizeze sistemul de vase capilare prin care omul cheamă şi primeşte ajutorul lui Dumnezeu. Se lasă numai o mână de taine - transformate eventual în simple ceremonialuri -, şi tot atâtea emoţii: teama de iad, niscaiva iluminări isterice şi multe cântări pe versuri proaste. Sufletul omului nu câştigă, ci pierde astfel în rafinament, devine mai puţin antrenat să sesizeze semitonul. În loc de spaţiu al medierii, Biserica devine un maidan pseudo-eshatologic situat între singurătatea lui Dumnezeu şi abjecţia oamenilor. Micile ritualuri şi marile slujbe ortodoxe mărturisesc însă o comuniune dinamică între cei morţi, cei vii şi cei viitori. Sunt gesturile familiarităţii cu sacrul. Există o rutină a binelui într-o ofensivă discretă9 împotriva păcatului. Comunismul e o rutină a răului. Creştinismul tradiţional nu e numai opţiune teologică, perpetuă exercitare a liberului arbitru în chestiuni rarefiate, ci e un mod de viaţă: cu nevoinţe, program şi tabieturi. Semnul unei case locuite nu e mobila din ea, ci faptul că sunt rufe întinse la uscat în curte. Semnul unei biserici vii e vitalitatea lucrurilor mici, e şi osteneala cuiva de a mai da de pomană pentru sufletul morţilor.

Marile trăiri isihaste se consumă în tăcere şi singurătate. Biserica, instituţie divino-umană al cărei cap e Hristos, ocroteşte în sine această tensiune între laic şi monahal, între virtuţile pustniciei şi cele ale familiei. Şi dintre virtuţile familiei fac parte şi virtuozităţile de parastas, Sf. Maslu, anafură şi agheasmă. Sunt alinări puse de biserică la îndemâna familiei creştine şi sunt moduri umile, dar eficace, de a lucra împreună cu Dumnezeu pentru mântuirea noastră şi a celor apropiaţi. Un colac cu o lumânare în el e o mărturisire de credinţă: nu ne mântuim numai prin har, ci şi prin fapte. Gestul babei10 mărturiseşte întotdeauna o teologie, fie ea şi „apocrifă", dar teologia „iluminatului" nu e de multe ori acompaniată de nici un gest, nu în-fiinţează nimic, nu e o stare, ci doar un enunţ.

Reformă în sânul creştinătăţii s-a mai făcut şi în secolul al XII-lea, reforma cisterciană, austeră şi aducând un duh anti-folcloric. Diferenţa între reforma cisterciană şi Reformă e că prima nu a umblat la structura de rezistenţă a Bisericii, la căpriorii ei. Reforma cisterciană s-a făcut prin Biserică nu împotriva ei, printr-un ordin monahal care înţelegea să se întoarcă la regulile vieţuirii monastice ale Sfântului Benedict, nu împotriva lor. Luându-se punct de sprijin în afara Bisericii, în „revelaţia privată" de exemplu, în ceea ce rupe comuniunea, se şi basculează totul în afara ei, aşa cum s-a întâmplat cu Luther. Când Luther spune că îi e conştiinţa „luată prizonieră de cuvântul lui Dumnezeu", el vorbeşte de o conştiinţă educată în spirit catolic. E o conştiinţă catolică. Conştiinţa luterană nu mai poate ajunge la acelaşi rafinament ca aceea catolică. De fapt Luther nu a făcut decât să rupă consensul catolic. A trâmbiţat de pe acoperişuri ceea ce era menit să rămână de uz intern11. Făcând asta, el a transmis urmaşilor numai concluziile. Modul de a ajunge la ele, adică existenţa care le justifică şi nuanţează, a rămas în trecut. Şi asta e problema tuturor reformelor: că se închid în adevăruri din ce în ce mai mici. Important nu e numai să păstrăm adevărul, care poate fi o eroare, ci existenţa care ni-l descoperă. Existenţa care e cât mai aproape de fiinţă, de „Eu sunt Cel Ce sunt" care e „Calea, Adevărul şi Viaţa". Iisus nu accentuează numai Adevărul, ci şi calea, drumeţia adevărului: un itinerar cu o destinaţie. Nu degeaba e adevărul înrădăcinat, străjuit, cumpănit în acest enunţ de „esenţă" şi „existenţă". E adevărul în istorie şi istoria care participă la eternitate.

Un alt exemplu de reformă pernicioasă este iconoclasmul, una din suferinţele după care Biserica pare că îşi revine cel mai bine. Icoanele răspund unei nevoi prea adânci a omului pentru a putea fi înlăturate cu succes pentru mult timp şi revin triumfător întotdeauna12. Sunt alte maladii după care Biserica îşi revine mai greu. Aggiornamento e una dintre ele, şi asta pentru că distincţia dintre asceză şi secularizare e greu de făcut. Poate că punctul de sprijin ar trebui să fie atacarea abuzurilor dar neclintirea instituţiilor, dogmei şi ritualului. Modelul înnoirii („prefacerii") Bisericii trebuie să fie postul şi rugăciunea, nu operaţia estetică. În bătălia dintre catolici (ortodocşi) şi protestanţi (intelectuali bântuiţi de gnosticism), dintre tradiţie şi „lumină interioară", prima e mai „ecumenică" şi nu o exclude pe cea de a doua.

Alegerea între „biserica interioară" şi biserica de parohie e cea dintre certitudinea „spirituală" a conştiinţei schimbătoare şi adevărul „întrupat" al Bisericii eterne. Fără Dumnezeu ca garanţie ego-ul spiritualist rămâne suspendat în certitudinea propriei existenţe, nu păşeşte cunoscător în lume, nu umblă prin începuturi de lume cu Dumnezeu şi Sf. Petru.13 Realitatea rămâne un ţărm prea îndepărtat. Din această criză a relaţiei cu realitatea se naşte nihilismul. De cunoscut cunoaştem practic, existând. Ortodoxia cheamă la cunoaşterea lui Dumnezeu prin intermediul practicii liturgice. Cei care combat creştinismul fără să-l practice par să spună că oamenii ar putea cunoaşte ceva în afara practicii, a experienţei imediate.

5. Ai noştri tineri...

Datorită elitismului lor secularist, intelectualii noştri de stânga tind să fie anti-ţărani14. Stânga vestică slăveşte, în numele multiculturalismului, orice vraci african. Şi totuşi stângiştii noştri pretind că sunt sincroni. Sincroni cu ce? Cu anul 1880 poate. Pe de altă parte, şi dinspre dreapta se aud tot mai multe voci anti-„păşuniste". Academicii ar vrea să confişte definirea credinţei. Dar nu pot confisca trăirea ei, deşi încearcă să reducă trăirea la definiţie. Dar ce se întâmplă cu o astfel de religie redusă la limitele raţiunii sau esoterismului? Dacă dispare elita? Cine mai păstrează credinţa? Calea către adevăr trece prin flacăra unei lumânări şi e de ceară subţire. Ortodoxia nu poate fi transformată într-un esperanto iniţiatic, într-o disciplină a mântuirii scuturată de particularisme şi idiosincrasii15. Ortodoxia nu are a se confunda nici cu Muzeul Satului, nici cu Academia. Nu e nici un serviciu de asistenţă socială, nici poliţie morală, nici club isihast. Încercarea de a aşeza Ortodoxia în cadrele urbanităţii e o întreprindere necesară şi a cărei natură e complicată de pseudo-urbanizarea practicată de comunişti care, prin industrializare la normă şi strămutare forţată de populaţie de la ţară la oraş, a creat vaste peisaje şi categorii umane ale nimănui. E o lume ale cărei ritmuri naturale - urbane sau rurale - au fost şi sunt încă date peste cap, o lume de oameni nelalocul lor, o lume pe care Biserica trebuie să o regenereze folosind şi alte mijloace pe lângă „isihasmul de bloc" (Dan Ciachir) atât de plăcut „abaţilor" de salon, intelectualilor şi ascoriştilor16. Istoria religiilor ne arată forţa de iradiere a ritualului: de la mozaism, la Islamism şi la catolicismul mediteranean, al Americii Latine, al văilor Europei şi al Poloniei, practica informează credinţa şi îi menţine un tonus ofensiv.

Intelectualii spiritualişti se vor introvertiţi într-o „biserică interioară". Vor să fie singuri cu Dumnezeu. Dar le ia multă bibliografie ca să ajungă acolo. Unui ţăran român îi lua doar o îngenuchere. Uneori, prin părţile Basarabiei, şi câteva gâturi de tărie17. De ce „Biserica interioară", care duce la fundătura amoralităţii molinist-chietiste, ar fi de preferat, în România zilelor noastre, „formalismului" babelor? Fac şi babele după putinţa lor. Sunt babe liturgice! Intelectualii noştri iubesc şi fac ce vor, adică sunt chietişti. Babele noastre merg la biserică şi fac ce vor: adică sunt fariseice. Şi totuşi credinţa lor presupune oarecare nevoinţă: fierb coliva, fac sarmalele, curăţă mormintele răposaţilor, se scoală de dimineaţă ca să prindă cursa spre mănăstire, îşi duc nepoţii de mână la împărtăşanie (uneori fără ştirea părinţilor, eliberaţi de „superstiţii"), punând astfel o temelie practică unei eventuale catehizări în a cărei lipsă baba rămâne unic atlet dogmatic, în acerbă luptă, pe scări de blocuri şi de tramvaie, cu sectarii şi amăgirile veacului. Arţagul lor parohial nu se compară cu ocasionalismul, cu trufia romantică a iluminaţilor. Calvinismul a avut succes la intelectuali pentru că intelectualii se simt aleşi: damnaţi sau mântuiţi, dar aleşi. Pactul lor cu Dumnezeu are întotdeauna note de subsol şi codiciluri. În plus, să nu uităm că „biserica interioară" deschide drumul poliţiei conştiinţelor. (Neo-) Protestantismul, cu accentul său pus pe conştiinţă, a fost în perioada sa de avânt mai opresiv decât catolicismul pentru care conta supunerea exterioară18. Conformismul şi ritualismul sunt preţul pe care-l plăteşte societatea creştină liberului arbitru şi pe care noile poliţii ideologice nu îl mai îngăduie. După cum excelent a observat Ovidiu Hurduzeu, UNESCO dă acum directive, diseminate de mercenarii din presa românească, despre cum să-şi crească românii copiii: „Mamele să renunţe la înfăşat, taţii să nu mai folosească violenţa etc. Supunerea exterioară pe care ţi-o cerea comunismul va fi înlocuită cu «auto-controlul» vieţii private (n-am auzit ca organizaţiile de partid să le fi dat vreodată directive tovarăşelor femei privitoare la înfăşatul plozilor). Interzicerea avorturilor viza obiective naţionale, nu controlul vieţii private. Nu cumva «noul» secularism e mai opresiv decât «ortodoxia babelor» şi «patriarhatul» la un loc?"

Deşi suporterii „bisericii interioare" pun mult preţ pe trăire, gama trăririlor lor religioase pare a se reduce la „do de sus", la un tenorat angelic fără inflexiuni baritonale. Ce anume trebuie să trăim? Un orizont existenţial lipsit de sărbători? Sărbători fără ritual? Ritual fără păşunisme? Cine face mai mult pentru a ne absolvi de propriile noastre limite, un intelectual citind în izolarea camerei sale Pascal, sau roiurile de babe ortodoxe care aprind candela la morminte, care dau de pomană, şi care astfel domesticesc moartea?19 Cine ne consolează mai mult: cimitirele noastre pe o coastă de deal şi pline de lume în fiecare duminică, sau cimitirele fără de cruci ale protestanţilor, pustii şi lucioase ca o eprubetă într-un frigider de laborator? Nu există numai ipocrizia anafurei, ci şi tartufiada misticismului, trufia pseudo-filocalică şi impostura gnostică de pe urma cărora nu rămâne nici măcar bomboana de pe-o colivă.

 

6. Ortodoxia şi surogatele ei

Suma nevoilor sufleteşti ale omului, religios sau secular, e aceeaşi. „Romantismul e religie răsuflată", spunea Hulme şi, într-adevăr, melancolia beţivului sau angoasa existenţială nu sunt decât nostalgia paradisului rezolvată narcotic. Omul secular nu e omul despuiat de religie, ci omul care, tocmai pentru că s-a lepădat de biserică, trebuie să-i găsească un înlocuitor20: o ideologie (precum socialismul francez de la 1900 despre care Robert Hertz spunea că ţâşneşte din „nostalgia catedralei absente" şi că e o „mistică a masei") sau un „nechezol" ocult21. Te lepezi de spovedanie, introduci psihanaliza; te lepezi de Fecioara Maria, introduci principiul feminin, pseudo-Shekinah rozicruciană (a cărei variantă baptist-rotariană o reprezintă Codul lui Da Vinci)22; te lepezi de cruce, introduci obeliscurile şi amuletele tribale; te lepezi de pomeni şi parastase, introduci picnicul sectar, cu pizza cumpărată de la colţ; desfiinţezi postul, introduci vegetarianismul şi curele de slăbire; te lepezi de rugăciuni, introduci mantrele de tot felul; evacuezi pe uşa din faţă Tainele, introduci pe uşa din dos tehnologia misterică masonică23; elimini „baba" ortodoxă, introduci „baba" activistă (cine mai protestează împotriva babelor ortodoxe nu are decât să-şi pună pe perete o poză a Andreii Dworkin). Baba ortodoxă ştie că e datoare cu o moarte şi nu încearcă, precum „babele" hipiote, să găsească tehnologii care să-i eternizeze viaţa inutilă şi asistată social. Cu alte cuvinte, à la Greenpeace vorbind, baba ortodoxă nu distruge ecosistemul.

Modelul secularizat al lumii ne cere mereu să empatizăm, să ne bazăm pe emoţie pentru a-l înţelege pe celălalt (minoritar sau ba, idiot de treabă sau geniu nebun). E un fel de panemoţionalism care uită un singur lucru: că cel mai sigur mod de a participa la creatură e să „participi" la Creator. Ne risipim în lume uitând de Dumnezeu. Ne risipim în multiplu uitând de Unul din Sf. Treime, ne risipim estetic în timp şi geografii uitând de veşnicia şi infinitatea iubirii Tatălui. Omul religios nu e, aşa cum pretindeau deiştii post-renascentişti, omul natural falsificat de adăugirile religioase ale celor „trei impostori" (Moise, Iisus şi Mahomed). Ceea ce au obţinut ideologii modernităţii seculare, operând subtracţia religioasă asupra societăţii, nu a fost omul natural. E greu de spus ce s-a pierdut prin secularizarea societăţii şi pentru răspunsurile vizând sufletul şi mântuirea lui va trebui să aşteptăm Judecata de Apoi. Ceea ce e clar însă e că, în afara religiei, nu obţii un om natural, un cetăţean virtuos şi ferit de arţagul fanatismului religios. Nu câştigi un filosof, un epicureu, un stoic, un platonician, şi nici măcar un bun sălbatic sau un hoinar singuratic. Ceea ce se naşte e fie o fiară fastidioasă - un estet criminal, un cinic superior care are toate motivele să dispreţuiască masele imbecile (şi nihilismul extremei drepte secularizate a arătat din plin acest lucru) -, fie o masă elementară asupra căreia trebuie să aplici mecanismele Leviathanului hobbesian. La capăt de avânt secularizant rămâi cu bestii: fie de lux, fie primitive (cu eloi sau cu morloci)24. Omul natural - cetăţeanul virtuos în numele căruia s-a purtat campania secularizării - nu e decât refracţia seculară a creştinului, nu există în afara lui, nu e decât o „pregustare" a naturii restaurate de supra-natură. Dar omul natural e fiinţa tainică, omul reinstaurat în veşnicie prin har: omul reîntregit.

Secularismul a vorbit mereu fie în numele elitei (ca Voltaire şi ceilalţi filosofi ai „despotului luminat" sau al „noocraţiei" sau al „tehnocraţiei"), fie în numele masei (ca Marx). Niciodată în numele persoanei. Secularismul se traduce în oligarhie sau ochlocraţie. Democraţia, fondată pe egalitatea în faţa lui Hristos, nu e de găsit printre secularisme, oricare le-ar fi pretenţiile, de la babouvisme la eurosocialisme, de la frăţia întru crimă a posedaţilor dostoievskieni la frăţia întru serviete Vuitton a birocraţiei bruxeleze de astăzi.

N-ar trebui uitat un lucru: creştinătatea şi-a recunoscut obligaţiile faţă de Platon şi Aristotel în paginile Sfinţilor Părinţi, în frescele Voroneţului sau în teologia tomistă. Scriitorii păgâni, de la Sofocle la Diogene Laerţiu, au fost folosiţi în educaţia creştinilor. Biserica a admis că a împrumutat de la ei categorii ale gândirii „naturale" (folosesc ghilimele pentru că şi acelea erau de fapt ancorate în sacru). Politicile culturale şi legile fundamentale ale Uniunii Europene refuză însă să recunoască ceea ce datorează creştinismului care stă la baza „drepturilor omului" de astăzi. Propagandiştii secularizării ar vrea creştinismul evacuat cu totul din spaţiul public. Ce drept, suntem întrebaţi, are Biserica să apară în spaţiul public? Are dreptul, am putea răspunde, celui care deţine „copyright"-ul noţiunilor folosite după ureche de Uniunea Europeană. Europa de astăzi e chiriaşa creştinătăţii şi, ca atare, trebuie să plătească la fiecare întâi ale lunii ceea ce datorează, aşa cum a plătit şi Biserica lumii greco-romane.

 

7. Un fel de concluzie

 

Rândurile de mai sus încearcă să apere nu formele eterate de credinţă - care nu au nevoie de apărător -, ci pe cele umile, „pescăreşti". A transforma Ortodoxia în aventură spirituală elitistă înseamnă să abandonezi masele proletarizării confesionale, pseudo-eshatologiilor violente, milenarismului şi narcozei. Creştinismul nu poate fi elitist pentru că Dumnezeu, întrupându-se, a ales să nu fie elitist şi nici să nu supravegheze de la distanţă. „Porcii" cărora nu trebuie să le dai mărgăritarele nu sunt întotdeauna cei „umiliţi şi obidiţi". Ei pot fi şi mârlanii cu doctorat. Ortodoxia de parohie şi „colivarii" nu sunt cu nimic de dispreţuit, deşi cinismul şi fariseismul mănos al anumitor feţe bisericeşti e de condamnat. Cel mai bine putem condamna socializarea păcatului tot din unghi ortodox, împreună cu Sfântul Ioan Gură de Aur. Cei mai eficienţi critici ai corupţiei bisericeşti au fost întotdeauna monahii „fundamentalişti"/„rigorişti", nu liberalii pe placul intelighenţiei. Or, mulţi dintre aceşti „rigorişti" vin din familii pioase: cu mame care fac cozonaci şi colivă, care dau săracilor, la parastase, colăcei cu lumânări („de sufletul lui Mihai"). Creştinismul, încă de la Hristos, a fost preocupat şi de ereditate, şi aşa trebuie să rămână. Biserica e un arbore genealogic, nu un parc cu busturi prin care te plimbi în concedii. Există o ereditate a sfinţeniei - de la familia Sfântului Vasile cel Mare, la regii sârbi medievali din dinastia Nemajic25.

În discursul public românesc se trece cu vederea un fapt fundamental şi anume că, înainte de a fi importată, necredinţa are rădăcini ortodoxe, în interiorul Bisericii26. Astfel, dacă Reforma e legată într-o mare măsură de secularizare, acest lucru nu e din cauză că Reforma a apărut ca o mişcare seculară, ci din contra. Seminţele secularizării se află în încercarea catolicilor şi protestanţilor de a „re-creştina" Europa, de a distruge creştinismul folcloric al ţărănimii şi creştinismul de ghildă al burgherilor pentru a face loc unui creştinism ţâşnit din preocupările filologice ale lui Erasmus şi ale umaniştilor (Melanchton, Zwingli, Oecolampadius, Pellikan, Vadian, Bucer, Capito) deveniţi, din tineri universitari, lideri protestanţi. Liderii Reformei îi considerau pe creştinii Europei „păgâni". Liturghia era „vrăjitorie papistaşă". Icoanele şi sfinţii, idolatrie păgână. Postul e o invenţie omenească, deci păgână, spunea Zwingli. Botezul copiilor, de vreme ce era făcut fără consimţământul lor, adică fără „trăire interioară", era considerat „păgân". „Nu toţi cei care se pretind creştini sunt cu adevărat. Numai cei care au cu adevărat Spiritul lui Hristos sunt creştini adevăraţi, deşi nu ştiu dacă am putea găsi mulţi dintre aceştia", scria Menno Simons, făcând astfel Creştinătatea să dispară în mâneca Sfântului Duh în numai două fraze. Şi tot el continuă, în tonuri care amintesc de plângerile intelectualilor români secularizaţi de astăzi, cu o descriere a pietăţii medievale ca fiind „doar o aparenţă exterioară şi fariseism, posturi, pelerinaje, rugăciuni şi mătănii ipocrite, participarea deasă la liturghii, spovedania şi alte ipocrizii de felul ăsta."27 Reforma e înţeleasă, la noi, ca o mişcare pentru ecumenism, egalitate socială, feminism, democraţie, asistenţă socială şi „socialism suedez". Această lectură anacronică, weberiană, comodă multor intelectuali, trece cu vederea natura fundamentalistă a Reformei. Reforma a fost o încercare de a (re)creştina Creştinătatea28, astfel încât secvenţa creştinism-liberalism-secularism are a fi înlocuită cu o nouă catenă: creştinism-adevărat creştinism-secularizare. Secularizarea poate fi rezultatul re-creştinării. Şi asta pentru că există recreştinări şi recreştinări: liturgice, fundamentaliste, milenariste, liberale. O recreştinare în numele „bisericii interioare" e îndoielnică. O recreştinare care încearcă să dizloce structurile pietăţii populare e, poate, mai mult o Reformă, o privatizare a credinţei29. Şi, după cum spunea Pascal, altminteri om fără înclinaţii folclorice, „obişnuinţa e a doua noastră natură. Cine se obişnuieşte cu credinţa, crede."30

 

1 Text publicat fără note în Aldine, supliment săptămânal al ziarului România Liberă, Sâmbătă, 10 martie 2007, pp. II-III, şi reprodus aici integral.

2Adevărul literar şi artistic, 26 mai 2006.

3 Ba chiar au declarat că sunt mai pioşi pentru că îl respectă pe Dumnezeu mai mult decât pe Aristotel. Acest tip de argument împotriva tradiţiei scolastice era folosit, de exemplu, de un hermetic-tradiţionalist precum Robert Fludd, pentru care speculaţiile alchimice şi hermetice erau cauţionate de Moise, care ar fi primit de la Dumnzeu şi alte „informaţii" decât cele zece porunci.

4 Dacă am îndrăzni să explorăm dincolo de paradigma marxizant-deconstructivistă a „şcolii Boia", am vedea că naţionalismul nu e o invenţie a secolului al XVIII-lea. Există a) o tradiţie istoriografică naţionalistă protestantă, există b) o tradiţie naţionalistă rozicruciană şi hermetică (a cărei variantă vulgarizată e, la noi, bubulo-Zalmoxismul lui Pavel Coruţ), şi există c) o versiune neoclasică a naţionalismului. Pentru a) vezi Norbert Kersken, „reformation and the Writing of National History in East-Central and Northern Europe", în The Reformation in Eastern and Central Europe, ed. Karin Maag, St Andrews Studies in Reformation History, Scolare Press, 1997, pp. 50-71; pentru b) vezi istoriile lui Martin Bureus şi ale lui Guillaume Postel în Susanna Akerman, Rose Cross Over the Baltic şi în ...ueen Christina of Sweden and Her Circle. The Transformation of a Seventeenth-Century Philosophical Libertine, Leiden-New York, E.J. Brill, 1991; pentru c) vezi capitolul „Identité nationale et quête des origines" în Gilbert Gadoffre, La Révolution culturelle dans la France des Humanistes, Geneva, Droz, 1997, pp. 319-345. O lectură susţinută a bibliografiei având atingere cu problema naţionalismului ne arată că naţionalismul poate fi şi secular şi ortodox sau heterodox, şi modern, şi medieval sau renascentist, şi industrial şi preindustrial, şi plebeu şi aristocratic. Reducţionismul prevalent în literatura de specialitate românească de astăzi nu poate fi justificat în lumina surselor primare. Pentru o autoritară lucrare de sinteză, al cărei scop mărturisit e demantelarea şcolii Hobsbawm de interpretare materialist-dialectică a naţionalismului, vezi Adrian Hastings, The Construction of Nationhood, Cambridge, Cambridge University Press, 1997.

5Popular Culture and Popular Protest in Late Medieval and Early Modern Europe, Londra-New York, Croom Helm, 1987, p. 164.

6 R. N. Swanson, Religion and Devotion in Europe, c. 1215-1515, Cambridge, Cambridge University Press, 1995, p. 187 passim.

7 În ton cu spiritul păşunist al acestui articol trebuie să mărturisesc faptul că, într-una din verile anilor `90, într un vechi cimitir de ţară de pe lângă Paşcani, am dat peste mormântul unui cioban pe a cărui cruce de lemn era lipită, în medalion ceramic, poza „răposatului" în sarică şi cu oile. Murise prin anii ‘50 săracul. M-am gândit atunci că, dacă faraonii îşi luau cu ei robii şi împăraţii Chinei se înconjurau de călăreţi de teracotă, ciobanul din lunca Siretului se înfăţişa la Judecată în cojoc, printre oile sale. Ştia Alecsandri ce ştia...

8 Vezi şi Henry Phillips, Church and Culture in Seventeenth-century France, Cambridge, 1997, p. 42-43.

9 Fie şi de romanţă, pe-o singură strună?

10 Deşi nu folosesc acest cuvânt drept categorie ontologică - nimeni nu se va înfăţişa la Judecata de Apoi în chip de babă! -, nu mă pot stăpâni să nu mă folosesc de un clişeu care mi-a fost pus la îndemână de retorica anti-ortodoxă. Babele sunt urbane sau rurale, intelectuale sau vag alfabetizate, de stânga sau de dreapta, din ţară sau din exil. Multe sunt de fapt tinere şi nu puţine sunt de fapt moşi, dar, pentru a nu debusola adversarul liber-cugetător, „baba" va fi unitatea noastră de măsură a parohiei ortodoxe.

11 Puritanii au recunoscut acest lucru de vreme ce căutau să-şi rezolve disputele în „underground", fără să le aducă la lumină. Au recunoscut că, de dragul păstrării comuniunii, anumite lucruri trebuie trecute sub tăcere sau discutate în particular, nu prin confruntări de amvon. Vezi Peter Lake, David Como, „«Orthodoxy» and Its Discontents: Dispute Settlement and the Production of «Consens» in the London (Puritan) «Underground»", The Journal of British Studies, vol. 39, nr. 1 (ianuarie 2000), pp. 34-70.

12 Şi de importanţa imaginilor şi simbolurilor nimeni nu pare a fi mai conştient decât tradiţia heterodoxă, aşa cum ni se dezvăluie ea în „arta memoriei", în culegerile de embleme umaniste, sau în gravurile alchimice ale lui Fludd. Un creştinism fără icoane e un creştinism redus la statut sub-masonic, lucru evident şi din articolul lui Adrian Severin intitulat „Laicitatea ortodoxismului românesc" (Ziua, 28 noiembrie 2006) al cărui final ne spune că: „Nu crucea de pe pereţii şcolilor sau din tatuaje trebuie apărată, ci crucea din sufletele noastre înălţată din discreţia sacrificiului, demnitatea modestiei, solidaritate, toleranţă şi iubire."

13 Acum, că tot ne-a reglementat U.E. tăierea porcului de Crăciun, să ne amintim de semnificaţia Ignatului şi a umblării cu Dumnezeu şi Sf. Petru prin lume. Zice povestea că „Ignat era un om care, vrând să taie porcul, şi-a lovit, din greşeală, cu securea, tatăl, omorându-l. Îndurerat, a plecat în lume şi pe drum a întâlnit un preot. Acesta l-a sfătuit să facă o luntre cu care să treacă, fără bani, oameni peste un râu şi să îngroape în pământ un cărbune din lemn de tufă, aşteptând până acesta va înverzi. Ignat a ascultat. Au trecut anii, Ignat s-a căsătorit şi într-o noapte a auzit strigăte de ajutor. A ieşit din casă şi a trecut apa, dar nu a văzut nimic. S-a întors, dar povestea s-a repetat. A treia oară, a găsit pe malul opus doi bătrâni, cărora le-a povestit toata viaţa sa, inclusiv temerea că în acea seară s-ar fi putut îneca din vina sa nişte oameni. Bătrânii, care erau de fapt Sf. Petru şi Dumnezeu, au văzut sărăcia care domnea în casa lui Ignat, au văzut copiii care plângeau de foame şi pe mama care încerca să-i aline spunându-le că a pus ceva la copt. Un bătrân i-a spus femeii să deschidă cuptorul şi aceasta a găsit o pâine mare. S-au aprins două lumânari şi Ignat a văzut tufa din grădina înflorită, semn că i se iertase păcatul. Dându-şi seama cine sunt, el a îngenuncheat în faţa celor doi, care i-au cerut să se ducă cu ei, fără a avea grija copiilor, care vor avea tot ce au nevoie. Şi Ignat a umblat cu Dumnezeu şi Sfântul Petru ani mulţi prin lume, până când, într-o bună zi, a întâlnit o trăsură cu doi boieri şi i s-a spus că aceştia sunt copiii săi, cu care poate sta în continuare. De aceea, de Ignat nu se lucrează, doar se taie porcul, iar cine nu are porc trebuie să taie măcar o găina. Cu sânge proaspăt se ung copiii pe frunte, pentru a fi feriţi de rele, iar oamenii care au ajutat la tăiat primesc pomana porcului." Aşadar Uniunea Europeană, eradicând din raţiuni sanitare tăiatul porcului, stârpeşte şi ultimele ecouri tot ce a mai supravieţuit comunismului ale poveştii, pe care nu o înlocuieşte cu nimic, în bunul spirit al ultimii jumătăţi de secol în care „ereziile" intelectualilor par a fi cumva mai „egale" decât cele ale oamenilor simpli.

14 Vezi reacţia Alinei Mungiu la criticile aduse de Bisericile Ortodoxă şi Catolică piesei Evangheliştii: „Aici reacţia a fost foarte parohială, o reacţie ţărănească chiar, care se coboară la nivelul de vulgar." („Ziarul de Iaşi" - 13 decembrie 2005).

15 În 1947, Sir Julian Huxley deplângea faptul că nu se cunosc mai bine mecanismele fiziologice şi psihologice ale stărilor mistice şi îndemna UNESCO să creeze echipe de medici şi psihologi care să studieze cu atenţie aceste fenomene. Rezultatele acestor cercetări, spunea el, „vor fi de cea mai mare importanţă, nu numai prin lărgirea cunoştinţelor noastre ştiinţifice, dar şi prin aceea că vor pune satisfacţia spirituală a aşa-zisei experienţe mistice la îndemâna bărbaţilor şi femeilor de pe întreg globul." (UNESCO: Its Purpose and Its Philosophy, Washington, Public Affairs Press, 1947, p. 37)

16 Despătimirea isihastă se transformă, în anumite cazuri, într-o bizară împietrire a inimii al cărei bun exemplu ne e oferit de părintele Teofil Părăian. Întrebat dacă e de părere că „cei aproape zece ani în care părintele Arsenie Boca a stat în Mănăstirea Sâmbăta au fost cauza mişcării de rezistenţă anticomunistă din Ţara Făgăraşului", părintele Teofil a răspuns: „Nu! N-a avut nici o legătură! Acum se vorbeşte mult de cei care au opus rezistenţă în munţi şi li se aduc osanale. Să ştiţi că pentru ei a fost o aventură tinerească. De fapt, ei nici nu au realizat ceva deosebit, pentru că după ce s-au încadrat în această mişcare de rezistenţă, de la o vreme n-au mai putut să facă altceva decât să-şi păzească pielea. Au fugit din loc în loc, au fost hăituiţi de Securitate şi n-au mai rămas decât un simbol. Unii au fost prinşi şi închişi, alţii au murit. Bineînţeles că dintre cei care au murit nici unul n-a vrut să moară. Eu personal cred că noi, care n-am fost împreună cu ei în munţi, am realizat mai mult decât ei, pentru că ne-am străduit să ţinem făclia aprinsă în împrejurările în care am trăit." (Lumina, 7 mai 2006). Mă întreb dacă nu cumva, din această perspectivă, nu am putea concedia chiar şi începuturile Bisericii drept o aventură tinerească a unor personaje care, la urma urmelor, au sfârşit prost (cu rare excepţii). Dacă stăteau cuminţi în banca lor ar fi trăit să pună extaze la conservă până la adânci bătrâneţe.

17 Scenaristul şi regizorul Bogdan Ştefan a realizat în urmă cu câţiva ani un interviu cu bunicul său, Alexei Lungu, născut în 1915 în Albineţ, Bălţi. Iată ce povestea Alexei Lungu despre bunicul său, Simion Lungu: „Bunicul a rămas în Albineţ, s-a născut tata, soţia i-a murit şi s-a căsătorit a doua oară. Pe urmă, după câţiva ani, a murit şi a doua soţie. Şi a treia. La şaptezeci de ani s-a însurat a patra oară şi când i-a murit şi a patra soţie nu s-a mai căsătorit. Şi când m-am născut eu, el era bătrân, avea optzeci şi ceva de ani şi ştiu că, chiar la 100 de ani, era în putere, mergea călare pe un harmăsar. Pentru că îi muriseră atâtea femei, făcea praznice multe şi ţin minte că dădea un rând de băutură la oameni, la masă, apoi se ducea afară, lua câţiva saci şi îi azvârlea în căruţă, pentru la moară. Pe urmă venea înăuntru şi mai dădea un rând de pahare la masă acolo, pentru a doua sau a treia soţie. Bunicul a murit la vârsta de 104 ani, în 1932. Eram copil, ne jucam (...) şi de-acuma, când era bătrân şi nu mai putea, stătea în cârje şi-şi făcea rugăciunea seara câte un sfert de oră, stătea şi se închina; ş-avea în ladă un galon de rachiu, aşa se chema, un fel de spirt, cam de 60-70 grade, şi trăgea câte un gât, două, şi îl punea la loc în ladă, se mai ruga, mai făcea ce mai făcea şi mai trăgea câte un gât din rachiul acela... Monopol îi zicea, pentru că aşa le spunea pe vremurile acelea la toate prăvăliile din sat." (Povestea unui Alexei Lungu, http://www.unom.net/romana/bunicul.html)

18 Giorgio Spini, Ricerci dei Libertini - la teoria dell`impostura delle relegioni nel seicento Italiano, Florenţa, Nuova Italia, 1983. Pentru legăturile dintre Protestantism şi ingineria socială, vezi Marc Raeff, The Well-Ordered Police State, New Haven, Yale University Press, 1983.

19 Vezi Alexandr Soljeniţân, „We Will Never Die", în Stories and Prose Poems, trad. Michael Glenny, Harmondsworth, Penguin, 1974, p. 205

20 Scriu asta conştient de ingenioasa şi voluminoasa lucrare a lui Hans Blumenberg, The Legitimacy of the Modern Age, trad. Robert M. Wallace, Cambridge, Mass., MIT Press, 1983. Sunt de acord cu Blumenberg în ceea ce priveşte judecata asupra ideii „secularizării interioare", conform căreia „secularizarea" nu e pierderea credinţei, ci trasferarea ei de la instituţie la individ, de la biserică la individ. Blumenberg consideră această teorie, dezvoltată de T. Luckmann, drept „probabil atee" (p. 58) şi sunt de acord cu el.

21 Dacă tot suntem puşi pe demitizări, de ce nu se scrie în România, la modul serios, sobru, fără ură şi părtinire, despre cum creştinismul masonic e o postişă a tradiţiei, un fel de păşunism intelectualist. Isaac Cassaubon a arătat încă din 1614 că hermetismul nu e o doctrină mai veche decât creştinismul, datând din secolele III-IV după Hristos. Cine citeşte istoria esoterismului, în care Zamolxis e got şi îi transmite lui Moise secretele hiperboreenilor, în care Orfeu, Hermes Trismegistul, Zoroastru, Patriarhii şi Oracolele Sibiline sunt toate scrise de „evrei sub pseudonim", cine ştie cum tot acest talmeş-balmeş stă la temelia operetei masonice şi a luminii interioare, nu are de ce să dispreţuiască tradiţiile credinciosului român, care măcar face ce face pentru că aşa a apucat, nu pentru că e de bon ton sau profitabil să pretinzi că pentru a sluji umanitatea ai nevoie de tablouri vivante, pseudo-tradiţii şi pseudo-blazoane de genul celor născocite de „heraldistul" lui Adrian Năstase şi al lui Ion Iliescu.

22 Vezi Susanna Åkerman, Rose Cross Over the Baltic: The Spread of Rosicrucianism in Northern Europe, Leiden-Boston-Köln, Brill, 1998, pp. 71-72.

23 Vezi fascinantul episod relatat de etnologul (protestant-socialist) francez Jacques Soustelle care povesteşte cum, în timpul expediţiei sale etnografice din Mexic, în anii `30, a dat peste un sat cu indieni protestanţi şi masoni, având un pastor, mason şi el, a cărui principală funcţie în sat era cea de băcan („épicier-limonadier"). Soustelle conchide ironic: „Practicarea meseriei de băcan de către pastorul franc-mason este evident un factor de mare importanţă pentru evitarea conflictelor religioase. Comerţul te face tolerant." (Mexique, terre indienne (1938), Paris, Grasset, pp. 63-64). Tot Soustelle scrie şi că indienii practicau poligamia din raţiuni interesante: nevestele tinere erau luate pentru ca să procreeze, dar numai nevestele bătrâne erau cele care „ştiau". Această ştiinţă se referea la ofrandele datorate zeilor, la prepararea şi administrarea lor. Baba ortodoxă îşi are aşadar o coechipieră întru parastase în mai multiculturala, şi deci plăcută stângii, babă aztecă.

24 Nicole spunea că, prin ateism, înlocuim incomprehensibilitatea iubitoare a lui Dumnezeu cu incomprehensibilitatea unei lumi indiferente (Pierre Nicole, Oeuvres philosophiques et morales, ed. Charles Marie Gabriel Brechillet Jourdain, Paris, 1845, p. 9).

25 Am scris mai pe larg despre aceste lucruri în articolul „Despre boieri", una din piesele care poate încă mai rezistă din cuprinsul de multe ori excesivului op juvenil Teologie şi haiduci, Timişoara, Editura Marineasa, 1998, pp. 54-64.

26 Şi mă gândesc aici la excelenta carte a lui Alan Charles Kors, Atheism in France, 1650-1729. Vol I: The Orthodox Sources of Disbelief, Princeton, New Jersey, Princeton University Press, 1990.

27 Menno Simons, „Foundations of Christian Doctrine", în The Complete Writings of Menno Simons c. 1496-1561, ed. J.C. Wenger, trad. Leonard Verduin, Scottdale, Pa, Herald, 1956, pp. 111-121.

28 Pentru o scurtă trecere în revistă a principalelor argumente şi bibliografii referitoare la această temă, vezi Scott Hendrix, „Rerooting the Faith: The Reformation as Re-Christianization", Church History, vol. 69, nr. 3 (Sept. 2000), pp. 558-577.

29 Vezi R. N. Swanson, Religion and Devotion in Europe, c. 1215-1515, Cambridge, Cambridge University Press, 1995.

30  „La coutume est notre nature. Qui s`accoutume à la foi la croit".


 

MIRCEA PLATON