TABOR - Traditie şi Actualitate în Biserica Ortodoxă Română
< Înapoi Link-uri
Cautare

Limbaj şi stil în opera şaguniană


 

Limbaj şi stil în opera şaguniană

 

 

 

 

Adina Sitea

 

 

 

În evoluţia şi dezvoltarea limbii literare româneşti, ca element central în definirea culturii şi fiinţei naţionale, secolul al XIX-lea reprezintă o perioadă tumultoasă în care trecerea de la scrierea cu alfabet chirilic la cel latin generează numeroase dispute filologice şi luări de poziţie, denumite plastic de George Bariţiu ,,războiul limbilor``. Se impune acum curentul latinist ce exercită prin promotorii săi, Timotei Cipariu, August Treboniu Laurian, Ion Heliade Rădulescu, Aron Pumnul, Gheorghe Săulescu, ,,teroarea etimologismului ciparian``1 ce susţinea primenirea limbii prin refacerea faptelor de limbă şi a materialului lingvistic pe baza reconstituirii, pe cale erudită, a formelor primare direct derivate din etimoanele latine, ca dovadă certă a unei origini nobile. De cealaltă parte, ia naştere o orientare tradiţionalistă, reprezentată de Mihail Kogălniceanu, Costache Negruzzi, Alecu Russo, Vasile Alecsandri, Ioan Trifu-Maiorescu, George Bariţiu, Andrei Şaguna şi Titu Maiorescu, ce promova o înnoire moderată a limbii, prin valorizarea limbii literaturii bisericeşti şi valorificarea limbajului şi a graiurilor populare, ca mărturii curente ale stadiului atins de limba română vorbită. E oarecum o recunoaştere implicită a limbii române din vechile scrieri bisericeşti ca primă variantă cultă a limbii noastre, dar şi a limbii populare ca idiomul cu cea mai largă răspândire şi cu gradul cel mai înalt de înţelegere printre vorbitorii de rând.

Adept al direcţiei tradiţionalist-populare, Mitropolitul Andrei Şaguna va rămâne tributar acestei orientări în toată activitatea sa literară (scrieri proprii, lucrări îngrijite sau retipărite sub semnătura sa), ajungând să-şi făurească atât în operele scrise, cât şi în predici un stil simplu, limpede, fără efecte căutate, dar cu sobrietate intelectuală şi aspect erudit, individualizat, în primul rând, prin limba vie, caracterul persuasiv şi tonul patetic.

Intelectual cu o cultură superioară şi viziune iluministă, Şaguna este deplin convins de puterea ,,Cuvântului". Cuvântul care zideşte este cuvântul cu învăţătură, ce are menirea de a lumina poporul şi de a contribui la emanciparea şi revigorarea sa culturală şi naţională în acele perioade vitrege. Încă din prima sa pastorală, din 12 februarie 1848, gândurile sale se îndreaptă către preoţime sfătuind-o: „Dar, ca să nu las neîntrebuinţat nici un prilej, prin care s`ar putea folosi atât preoţimea, cât şi întreg poporul nostru, pentru aceea bine ştiind ce lipsă mare are poporul nostru de a căpăta învăţătură, de a se desăvârşi şi a se lumina, poftesc pe întreaga mie iubită preoţime, ca să se nevoiască a întocmi şi a spune cuvântări bisericeşti, adică a învăţa şi a lumina pe poporenii noştri``.2

Revine asupra nevoii rostirii cuvântului de învăţătură de către preoţi, cuvânt care să fie de folos sufletesc celor păstoriţi, şi în circulara din 2 august 1857, în care îi laudă pe cei merituoşi şi îi mustră pe cei neglijenţi: „Cu bucurie mare am înţeles, că unii dintre preoţii noştri eparhiali [...] cuvântul lui Dumnezeu în toate Duminicile şi sărbătorile mari cu cuviinţă de pe amvon, [...] îl cetesc bunilor şi de învăţătură creştinească însetaţilor creştinilor noştri, pentru care faptă frumoasă a lor vor căpăta plata împărăţiei cereşti[...], iar dela mine, [..], sunt totdeauna binecuvântaţi [...]. Însă cu durere am înţeles şi aceea, că alţii dintre preoţii noştri, îngâmfaţi fiind de o sumeţie proastă, nici decum nu cetesc poporului învăţăturile evanghelice [...]".3

În spiritul acestor idei şi având convingerea modelului exercitat de exemplul personal, Şaguna şi-a alcătuit şi tipărit predicile sale la sărbători, încredinţat fiind de puterea de rodire a cuvântului lui Dumnezeu şi de sfânta datorie a creştinului de a-l asculta, de a-l lăsa să-i pătrundă în suflet pentru desăvârşirea sa. Nu uită a-şi mărturisi crezul şi credinţa în valoarea educativă, formatoare şi informatoare a predicilor, chiar în cuprinsul acestora sau în cuvântul de întâmpinare: „Râvna care o am către Casa lui Dumnezeu şi năzuiala cu care doresc a lăţi cu tot prilejul ştiinţa şi cunoştinţa despre lucrurile cele sfinte şi mântuitoare [...], mă sileşte a prelungi învăţătura mea", spune în Predica la Sfântul Ioan Botezătorul 4, „m-am apucat de compunerea acestor cuvântări bisericeşti [...] spre împlinirea de hrană sufletească a creştinilor noştri, le tipăresc aci spre întrebuinţarea obştească pe la biserici şi pe la casele creştinilor", susţine în Înainte cuvântare5.

Din punct de vedere al formei omiletice, predicile şaguniene sunt de tipul predicilor tematice, fiecare dezvoltând o temă pe temeiuri scripturale, urmată de numeroase sfaturi practice şi trimiteri la existenţa de zi cu zi, spre a fi de zidire sufletească în şi în afara bisericii. Puterea verbului său predicatorial nu se limitează doar la învăţăturile biblice, ci urmăreşte progresul şi primenirea celor ce le ascultă, în toate compartimentele vieţii. Astfel, predicile sale conţin indicaţii legate de munca pământului, poveţe pentru buna organizare a gospodăriei, sfaturi pentru cinstirea familiei, îndemnuri pentru a avea învăţătură de carte, aceasta deoarece, atunci când le alcătuia la masa de lucru, îşi manifesta toată grija sa părintească şi neţărmuritul devotament pentru fiii săi sufleteşti.

Din punct de vedere al izvoarelor folosite, preotul Florea Mureşanu le numeşte predici biblice6, deoarece în afară de una, toate celelalte sunt inspirate de textele Sfintelor Scripturi. Inclusiv sfaturile pe care le formulează îşi au temeiurile în aceleaşi scrieri, dar sunt îmbogăţite din perspectiva înţelepciunii şi experienţei sale de viaţă. S-a vorbit despre influenţa Chiriacodromionului tipărit la Sibiu sub îngrijire şaguniană în 1855, predicile lui Şaguna fiind întocmite după modelul celor ale lui Teotoche. În realitate, cuvântările mitropolitului român, chiar dacă tematic se leagă de unele dintre cele ale lui Teotoche, poartă amprenta personalităţii ierarhului, fiindu-le superioare celor străine prin formă şi stil. Pot fi identificate şi alte surse folosite în alcătuirea predicilor: cărţile bisericeşti de ritual (Sinaxarele şi imnologia Mineelor), alte cărţi de predici (predicile lui Teoteche), lucrări de istorie bisericească, Patrologia.

Ca scopul lucrării sale să fie realizat, Şaguna şi-a îmbrăcat predicile într-un stil clar, limpede, apropiat de vorbirea poporului, fără însă a se îndepărta de limbajul textelor bisericeşti, lăsându-ne moştenire „pagini de o rară frumuseţe care ar putea face parte din antologia scrisului românesc"7.

Nu a conceput predica asemenea unui simplu divertisment sau a unui discurs oratoric, nu a căutat forme sau formule stilistice aparte, nu a urmărit un retorism evident, a alcătuit doar adevărate învăţături creştineşti mântuitoare, în care a amestecat o deosebită căldură sufletească, profunzime intelectuală şi, nu în ultimul rând, povaţă părintească.

Sub aspectul stilului, textele sale omiletice, ca de altfel toate operele sale, se individualizează pe de-o parte în peisajul scrierilor bisericeşti, iar pe de altă parte în ansamblul scrierilor redactate în secolul al XIX-lea, printr-o serie de particularităţi (ortografice, fonetice, lexicale, semantice, morfologice, sintactice, discursive). Când a ales în materialul furnizat de limba română, la nivelul tuturor compartimentelor ei, pentru a-şi redacta scrierile, Şaguna a fost influenţat atât de sensibilitatea lingvistică a epocii sale şi a grupului căruia i se adresa, cât, mai ales, de cea personală, deoarece este ştiut faptul că el nu este un vorbitor nativ de limba română.

Putem vorbi, în cazul scrierilor şaguniene, de formule stilistice individuale, chiar de un dialect şagunian particular, unic şi inimitabil, care să fie în acelaşi timp un limbaj al tuturor şi al unuia singur, în cadrul limbii comune a secolului al XIX-lea.

Eseul de faţă, îşi propune o prezentare a câtorva consideraţii legate de stilul alcătuirii, scrierii şi redactării predicilor mitropolitului Andrei Şaguna, folosind materialul cuprins în volumul preotului Florea Mureşanu, publicat în 1945, la Cluj. Punctul de plecare îl reprezintă premisa existenţei idiostilurilor, ca stiluri individuale sau scheme individuale ale limbajului. Aceasta, în spiritul cuvintelor lui Buffon: „Stilul este omul". Cu atât mai mult, în cazul marelui ierarh, care a fost o personalitate complexă şi un spirit profund.

Deoarece s-a operat la nivelul predicilor îndreptări ortografice, aşa cum recunoaşte cel care a îngrijit editarea lor, consideraţiile pe care le vom face nu vor avea în vedere o analiză exhaustivă a faptelor lingvistice din scrierile şaguniene luate în discuţie, ci se vor opri mai mult asupra unor trăsături de ordin lexical, morfologic, stilistic şi discursiv. De asemenea, modul de abordare a textelor şaguniene este unul de tip descriptiv şi nu urmăreşte contextualizări din perspectiva istoriei limbii române literare sau aplicarea latinismului ca principiu de bază. Este urmată direcţia sugerată de Gheorghe Chivu în studiul „Civilizaţie şi cultură. Consideraţii asupra limbajului bisericesc actual"8.

În ce priveşte aspectul lexico-semantic, limbajul predicilor sale conţine numeroase cuvinte şi expresii populare, folosite cu bună ştiinţă de Şaguna pentru a fi cât mai aproape de limbajul popular, aşa cum odată îşi sfătuise contemporanii: „Staţi pe lângă graiul poporului pe care îl înţeleg toţi". Chiar dacă multe din aceste fapte de limbă sunt ieşite astăzi din uz, înregistrându-se substituţii lexicale în cazul lor, ele rămân mărturii ale unei limbi vii, naturale, libere şi spontane, aşa cum era limba vorbită a secolului respectiv.

Exemplele din această categorie a cuvintelor cu „înţeles obştesc şi pe lângă graiul poporului", cum le numea Florea Mureşanu, sunt numeroase. Ne limităm la a inventaria o parte din ele, pe care le considerăm mai reprezentative sau cu putere de sugestie mai mare, semnalând şi varianta lexicală actuală:

 

gâtltej, pag. 182 = gât; gonaci, pag. 115 = prigonitor; zăduf, pag. 111 = căldură; muiere, pag. 5 = femeie, soţie; cucuruz, pag. 149 = porumb; jidoveşti, pag. 114 = evreieşti; sfezi, pag. 151 = certuri; gâlceavă, pag. 172 = ceartă; tipsie, pag. 146 = tavă; ocară, pag. 142 = ruşine; a prăpădi, pag. 144 = a risipi; ospăţ, pag.155 = petrecere; spurcat, pag. 166 = necurat; aşa dară, pag. 9 = aşadar; a slobozi, pag. 6 = a trimite; scăldătoare, pag. 89 = baie, îmbăiere; sminteală, pag. 142 = nebunie; zălog, pag. 15 = garanţie; coşniţă, pag. 110 = coş, stup; au doară, pag. 165 = doar, dar; pălămidă, pag. 6 = scai; a se chivernisi, pag. 34 = a se îndestula; a se pricopsi, pag. 119 = a se îmbogăţi; grumaz, pag. 58 = gât; lumini, pag. 68 = lumânări; a purcede, pag. 55 = a pleca la drum; nărav, pag. 55 = obicei; zăbovire, pag. 55 = răgaz; osândă, pag. 55 = pedeapsă; lepădare, pag. 57 = renegare, renunţare; a vătăma, pag. 60 = a dăuna; chezăşuire, pag. 42 = garantare, socoteală etc.

Unele cuvinte sunt folosite doar cu pronunţii sau forme populare ori învechite, ca în exemplele de mai jos:

adecă, pag. 167 = adică; îndărăpt, pag. 89 = îndărăt; doftor, pag. 89 = doctor; lacrămi, pag. 94 = lacrimi; năcaz, pag. 6 = necaz; cară (substantiv, numărul plural), pag. 66 = care; cenuşe, pag. 34 = cenuşă; ceriuri, pag. 69 = ceruri; întunerec, pag. 70 = întuneric; sgăria, pag. 89 = zgâria; greşală, greşale, pag. 61, 120 = greşeală, greşeli; închieturi, pag. 43 = încheieturi; grije, pag. 57 = grijă; să cetească, cetim, cetire, pag. 44, 62, 50 = să citească, citim, citire; să se lapede, pag. 56 = să se lepede; subt, pag. 46 = sub; să puie, puindu-vi-le, pag. 52, 67 = să pună, punându-vi-le; aci, pag. 54 = aici; să vie, pag. 26 = să vină; înfricoşetoare, pag. 60 = înfricoşătoare; streini, pag. 63 = străini; înteresează, pag. 64 = interesează; mulţămită, pag. 28 = mulţumită; abea, pag. 65 = abia; Vasilie, pag. 47 = Vasile; Israil, pag. 53 = Israel; Grigorie, pag. 45 = Grigore; Dumineci, pag. 151 = Duminici etc.

În alte exemple se întâlnesc forme morfologice sau structuri sintactice de sorginte populară sau cu caracter învechit, dar acestea vor fi luate în discuţie în partea dedicată analizei aspectelor morfologice şi sintactice.

S-ar putea spune că aceste fapte de limbă - cuvinte, expresii şi pronunţii populare - sunt scăpări ale unei cenzuri nu prea vigilente din partea vorbitorului Şaguna, născut şi format într-un mediu aromân, iar apoi educat în şcoli maghiare. Ipoteza este infirmată de mitropolitul însuşi, bine cunoscută fiindu-i poziţia faţă de modelarea limbii române prin întoarcerea la sursa populară. Vorbind despre limbajul în care a fost editată Biblia, marele ierarh afirma: „pentru aceea au şi îmbrăcat traducerea lor în veşmântul limbei acelei, care să fie înţeleasă de toţi românii de pretutindeni [...] limba acestei cărţi nu e făcută, ci luată chiar din gura poporului şi aşa traducătorul nu e decât un răsunet nu numai al limbei, ci şi al simţirii şi preste tot al chipului cugetării poporului".9

Influenţe asupra limbajului predicilor şaguniene au fost exercitate nu doar din partea graiurilor populare, ci şi din partea vechilor scrieri bisericeşti în care era consemnată varianta cultă a limbii române. Însă, mitropolitul a primenit limbajul acestora de „prea întunecatele de înţeles arhaisme"10, renunţând la termenii învechiţi, latini, slavoni sau greceşti, în favoarea cuvintelor folosite în acea perioadă, aparţinând limbii comune. Pentru noi, textul predicilor prezintă un colorit arhaic, datorat prezenţei formelor, sensurilor, structurilor ieşite azi din uz. Cele mai multe arhaisme, fie că aparţin celor lexicale sau semantice, sunt tot de factură populară:

jitniţe = hambare (pag. 148); cerbice = ceafă; a fi tare în cerbice = a fi dârz (pag. 12), scârbă = mânie, supărare, chin (pag. 89); zăbovire = răgaz (pag. 55); zălog = garanţie (pag. 15); idol = statuie (pag. 61); osebi = deosebi (pag. 11); cercare = încercare (pag. 64); a afierosi = a separa, a închina (pag. 56, 59); lege = credinţă (pag. 67); porumb = porumbel (pag. 52, 59); oarecândva = cândva (pag. 56); lumesc = laic (pag. 22 ); capişte = templu antic (pag. 163); mulţămită = recunoştinţă (pag. 28 ); a păzi = a păstra (pag. 68 ); limbă = popor (pag. 90); a noroci = a împlini, a ferici (pag. 55); purcezătoare = care provin (pag. 156); crug (crugul anului) = ciclu (pag. 34) etc.

Cuvintele derivate şi compuse stau şi ele sub semnul provenienţei populare sau al formei arhaice. În ce priveşte derivarea, sunt numeroase cazurile în care lipsesc prefixele, formele regresive înlocuindu-le pe cele prefixate sau fiind folosite în paralel. Iată câteva exemple:

se bolnăveşte, bolnăvire (pag. 57) - se îmbolnăveşte, îmbolnăvire; năbuşindu-se (pag. 53) - înăbuşindu-se; lesnire (pag. 48) - înlesnire; depărtaţi (pag. 59) - îndepărtaţi; bold (pag. 114) - imbold; a mări (pag. 62) - a preamări; a goni (pag. 114) - a prigoni; dar şi a prigoni (pag. 114); junghiat (pag. 63) - înjunghiat; a trage (pag. 54) - a atrage etc.

Distribuţia sufixelor este uneori greşită, dând naştere unor unităţi lexicale (cele mai multe fiind substantive şi adjective) diferite de cele standard sau de cele actuale:

îndestulit (pag. 98) - îndestulător; chibzuială (pag. 148) - chibzuinţă; năzuială (pag. 59) - năzuinţă; trebuincioase (pag. 11) - trebuitoare; închinăciune (pag. 59) - închinare; stricăcioase (pag. 119) - stricătoare; îngăduială (pag. 46) - îngăduinţă; patriarhicească (pag. 172) - patriarhală; golătate (pag. 115) - goliciune.

Cuvintele compuse sunt numeroase şi folosite, în general, corect, atât în ce priveşte forma lor, cât şi flexiunea în cadrul distribuţiei sintagmatice: „bunăvestirea arhanghelului Gavril" (pag. 70); „a binecuvântat pe om" (pag. 64); „Atotputernicul Dumnezeu" (pag. 150). Dar există şi cazuri în care cuvintele compuse printr-un anume procedeu de compunere (alăturare, flexiune, contopire) în forma lor actuală sunt formate în textele şaguniene prin alt procedeu: Gurădeaur (contopire), pag. 47 - Gură de Aur (alăturare); unt de lemn (alăturare), pag. 42, dar şi untdelemn (contopire), pag. 43 - untdelemn (contopire); nici decum (alăturare, contopire), pag. 60 - nicidecum (contopire); numai decât (alăturare, contopire), pag. 57 - numaidecât (contopire); Înainte Mergător (alăturare fără cratimă), pag. 102 - Înainte - Mergător (alăturare cu cratimă) etc.

O altă caracteristică lexico-semantică este dată de folosirea unor cuvinte cu sensuri diferite decât cele aflate în uz la momentul respectiv sau în momentul actual. Astfel, a risipi apare atât cu sensul de a dărâma, cât şi a împrăştia: „cetatea Misiei s`a risipit de cutremur" (pag. 53), „el este risipitorul averii" (pag. 120); casnic este utilizat doar cu semnificaţia ai casei (aparţinând casei): „copii şi alţi casnici ai lui" (pag. 55); sănătos are uneori înţelesul întreg:sănătos în credinţă, în dragoste, în răbdare" (pag. 56); a se alina este sinonim cu a se termina:alinându-se cutremurul pământului" (pag. 54); dureros înseamnă şi îndurerat: „inima sa cea dureroasă" (pag. 57); a cuprinde primeşte şi sensul a înţelege, ca în structura a cuprinde cu mintea: „femei care nu cuprindeau cuvântarea Sfântului" (pag. 48); a se lăţi înlocuieşte verbul a se răspândi (lăţirea cunoştinţei despre Dumnezeu, pag. 121) etc.

Apar greşeli şi în ce priveşte locuţiunile şi expresiile, unele dintre ele cunoscând forme diferite de cele consacrate: să prelungim cuvântarea (pag. 49) - să lungim vorba, să întindem povestea; să trag băgarea de seamă (pag. 54) - să atrag atenţia; i-au luat la întrebare (pag. 65) - i-au luat la întrebări etc.

Din punct de vedere morfologic, abaterile de la normele literare constau în: forme greşite de plural în cazul substantivelor (boale, pag. 54 - în loc de boli; ostenele, pag. 120 - în loc de osteneli; negoaţe, pag. 92 - în loc de negoţuri; lipse, pag. 117 - în loc de lipsuri), forme neacordate de plural ale articolului adjectival, în locul celor de singular (împărăţiei cei cereşti, pag. 68 - în loc de împărăţiei celei cereşti), forme articulate sau învechite ale diferitelor pronume (personale, relative, negative, nehotărâte), (loruşi, pag. 122; carele, pag. 49, dar şi cari, pag. 46; nimenea, pag. 62; multele, pag.167; ), forme verbale incorecte, conjugate greşit sau folosite în mod greşit la diferite numere, persoane şi diateze (ei nu vreau, pag. 3 - în loc de ei nu vor; îndrepteze, pag. 127 - în loc de îndrepte; binecuvântă, pag. 62 - în loc de binecuvântează; adauge, pag. 58 - în loc de adaugă; Gândesc [...] că nu voi greşi, pag. 58 - în loc de mă gândesc ), confuzia unor adverbe cu prepoziţiile omonime (când au adus înlăuntrul părinţii pe Iisus, pag. 53 - în loc de înăuntru), folosirea prepoziţiilor întru/dintru, fără elidarea vocalei finale u, în locul prepoziţiilor actuale în sau din/dintre, sau a unor prepoziţii cu sensul altor prepoziţii (să se înece întru adâncul mării, pag. 58 - în loc de să se înece în adâncul mării; va putea intra întru împărăţie, pag. 41 - în loc de va putea intra în împărăţie; cine va sminti pe unul dintru cei mici, pag. 58 - în loc de dintre cei mici; sute de mii pe lacrimi, pag. 57 - în loc de sute de mii de lacrimi, se îmbărbăta de maica sa, pag. 66 - în loc de se îmbărbăta de la maica sa; pregătită spre aceea, pag. 65 - în loc de pregătită pentru aceea; umblând întru căile, pag. 121 - în loc de umblând pe căile; urmări păgubitoare de suflet, pag. 147 - în loc de urmări păgubitoare pentru suflet) etc.

Alte particularităţi morfologice care individualizează textul predicilor şaguniene sunt: apariţia formelor verbale iotacizante (să vie, pag. 26), nearticularea cazului vocativ al substantivului domn (Doamne!, pag. 14, 30), prezenţa frecventă a adjectivelor derivate cu prefixul prea (preamărit, preasfânt, pag. 19, preaîndurat, pag. 72 ), menţinerea pronumelui de întărire dispărut din exprimarea curentă (Însăşi legea, pag. 54, însuşi Dumnezeu i l-a dat lui, pag. 61), apariţia adverbului au la începutul unor propoziţii interogative (Au doară gândiţi voi [...]?, pag. 165).

La nivel sintactic, se pot identifica anumite fapte de limbă întâlnite în cazul construcţiilor arhaice. În ce priveşte sintaxa propoziţiei complementele sunt exprimate uneori prin verbe la infinitiv (spre a se feri părinţii de a da sminteală casnicilor săi, să-şi aducă aminte, pag. 58; începură a aduce jertfe, pag. 63; îmi vine a zice, pag. 61), formele pronominale (accentuate şi neaccentuate) cu funcţie de complement direct apar în anumite sintagme în repetiţie aproape pleonastică (l-a întâmpinat pe el, pag. 55); anticiparea complementelor directe prin forme atone ale pronumelor personale nu se face întotdeauna (au adus pe Iisus, pag. 54, a binecuvântat pe prunc, pag. 53), este folosit complementul indirect în dativ în locul celui în acuzativ (mai bine este lui să-şi spânzure, pag. 58, în loc de mai bine este pentru el); apoziţia în anumite exemple se acordă (Iisuse, Mântuitorule, [...], Pruncule cel fără de răutate şi Doamne cel desăvârşit!, pag. 20), este utilizat dativul cu valoare posesivă pe lângă prepoziţiile genitivului cu formă neaccentuată (asupră-i, pag. 25, asupră-şi, pag. 43) etc.

Sintaxa frazei se individualizează prin câteva fenomene sintactice: prezenţa conjuncţiei coordonatoare copulative şi, uneori chiar la începutul enunţului, ce dă textului un caracter narativ (totuşi din evlavia care o am către fiinţa cea sfântă şi atotţiitoare a lui Dumnezeu şi din convingerea care tot omul împreună cu mine trebue să o aibă şi să o creadă şi să mărturisească, pag. 62; Şi ai luat pe fiii tăi [...] şi i-ai înjunghiat [...]. Şi s-au făcut după toate răutăţile tale [...], pag. 63); realizarea unei subordonări multietajate, cu subordonatele servind drept regente pentru alte subordonate, care la rândul lor devin regente altor propoziţii secundare, caracteristică întâlnită în cazul frazei culte (Eu mărturisesc/ că mintea mea este cu mult mai mărginită/, decum aş putea cuprinde taina aceea/ pentru care la oprirea slujirii idoleşti, Dumnezeu n`a pomenit cu numele pe om/; [...], pag. 62: 1 - propoziţie principală; 2 - subordonată completivă directă, depinde de propoziţia 1; 3 - subordonată circumstanţială de mod, depinde de propoziţia 2; 4 - subordonată atributivă, depinde de propoziţia 3). Uneori, fraza are un aspect alambicat, cu răsturnări nefireşti ale topicii propoziţiei şi a frazei, de unde numeroasele exprimări greoaie (măreşte pe unul Dumnezeu în trei feţe şi care se închină şi slujeşte acestui unui adevărat Dumnezeu în trei feţe, pag. 62; Despre acest sfânt se poate zice cu toată sigurătatea, că dacă s`ar fi aflat vreodată vreo icoană sau vreun chip între oameni care să fie înfrumuseţat cu toate faptele bune, aceasta cu adevărat ar fi icoana Sf. Grigorie, cuvântătorul de Dumnezeu, carele întrecând cu strălucirea vieţii pe toţi cei ce sporeau în fapte bune, la atâta înălţime a cuvântării de Dumnezeu s`a suit, încât toţi se biruiau de înţelepciunea lui; atâta s`a deosebit el în măiestria cuvântării, încât nimeni nu s`a putut asemăna cu el; de aceea a câştigat şi numele de Cuvântător de Dumnezeu, pag. 49-50).

Chiar dacă textul predicilor nu urmăreşte un scop evident artistic, pot fi remarcate câteva exemple ale realizării artistice, rezultat probabil al preocupării lui Şaguna de a da predicilor sale forma cea mai potrivită pentru credincioşii cărora le erau destinate. Printre faptele de stil, amintim: prezenţa genitivului ponderativ, cu valoare expresivă, obţinut prin repetarea substantivului (înşelăciune a înşelăciunilor, pag. 61); exprimarea de tipul glosărilor, în termeni sinonimici, coordonaţi, cu efect redundant (un cioban şi păstor cârmueşte, pag. 46; el priveşte [...] cu răceală şi cu nepăsare, pag. 22, uimire şi mirare cuprinde pe om, pag. 101; cu cea mai mare ură, pismă şi vrăşmăşie priveau, pag. 178; oameni strădalnici şi muncitori, pag. 117, lipsele şi trebuinţele au învăţat pe oameni, pag. 117); alăturare de termeni antonimici (fericirea cea vremelnică şi veşnică, pag. 61, scriitorii cei vechi şi cei noi, pag. 61; cele ştiute şi neştiute, pag. 68); folosirea figurilor de stil (mare şi neclătit adevăr, pag. 72; floarea vieţii, pag. 93; au rătăcit în întunerec şi în umbra morţii, pag. 70; inima înfrântă şi smerită, pag. 67; oasele sfinţilor luminau în apă ca stelele, pag. 67) etc.

La nivelul discursului şi al structurii lui, patetismul ce însoţeşte cuvântările mitropolitului face ca fraza să fie uneori întreruptă de invocaţii, exclamaţii/interogaţii retorice, adresări directe, fără a-i imprima însă un aspect fragmentar sau efect de emfază. Şi aceasta, deoarece Şaguna cunoaşte şi controlează mecanismele vorbirii subiective. Iată câteva exemple: ,,Te întâmpinăm pe tine cu dragoste, o, prea dulce nume ale lui Iisus! Ne închinăm cu osârdie preasfântului numelui tău, o, prea dulce şi întru tot îndurate Iisus!`` (pag. 20), ,,O, îndrăzneală greşită! O, nemulţumire osânditoare! O, faptă rea, [...]!" (pag. 5); „Oare s`au îndreptat oamenii aceştia acum, când au văzut că din pedeapsa lui Dumnezeu s`au împrăştiat peste toată faţa pământului?" (pag. 7); „Iubiţilor ascultători!" (pag. 15).

În urma celor remarcate, conchidem că stilul predicilor şaguniene, ca de altfel stilul tuturor scrierilor ce-i aparţin, se individualizează prin trăsături ce îi conferă un farmec aparte. Textele sale predicatoriale sunt cu atât mai valoroase, cu cât reprezintă o renaştere a patrimoniului omiletic, aşa cum remarca Florea Mureşanu: „Şaguna prin geniala sa intuiţie a căutat să reia firul glorioasei tradiţii predicatoriale şi să dea iarăşi preoţimei încrederea în puterea cuvântului, dacă e purtat de duhul neţărmuitei iubiri de Dumnezeu şi de popor".11

 

1Mitropolitul Andreiu Şaguna. Predici, Cluj, Editura Episcopiei Ortodoxe Române, 1945, cu studiu introductiv de Pr. Florea Mureşanu, pag. C.

2 Gheorghe Tulbure, Activitatea literară a Mitropolitului Andreiu Şaguna, Sibiu, Tiparul tipografiei arhidiecezane, 1909, pag.87.

3Ibidem, pag. 92.

4 Florea Mureşanu, op. cit., pag. 41.

5Ibidem, pag.1.

6Ibidem, pag. LXXXXII.

7Ibidem, pag. CI.

8 Gheorghe Chivu, Civilizaţie şi cultură. Consideraţii asupra limbajului bisericesc actual în Conferinţele Academiei Române, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1997.

9Mitropolitul Andrei baron de Şaguna. Scriere comemorativă la serbarea centenară a naşterii lui, Sibiu, Tiparul tipografiei arhidiecezane, 1909, pag. 10.

10 Florea Mureşanu, op. cit., pag. C.

11Ibidem, pag.XXVIII.


 

ADINA SITEA