Manuscrise muzicale româneşti
în bibliotecile athonite

Interviu cu arhid. dr. Sebastian Barbu-Bucur

Arhid. prof. univ. dr. Sebastian Barbu-Bucur este unul dintre cei mai iluştri reprezentanţi ai bizantinologiei româneşti, remarcându-se printr-o activitate bogată şi diversă - didactică, ştiinţifică, interpretativă şi de creaţie muzicală - pusă în slujba Bisericii noastre. Născut pe meleaguri prahovene, în 1930, viitorul călugăr a fost atras de timpuriu de muzică, la vârsta de 11 ani, fiind elev la Şcoala de cântăreţi bisericeşti de la mănăstirea Căldăruşani. Alte două mănăstiri vor marca activitatea sa viitoare: Neamţul - unde a urmat cursurile Seminarului Teologic - şi Cheia - unde a îmbrăcat haina monahală în 1950. Teza de licenţă, la absolvirea Institutului teologic din Bucureşti (1957), fixează prin tema sa, legată de Şcoala de psaltichie din Buzău, coordonatele preocupărilor ulterioare. Format, ca student, în şcoala teologică şi muzicală bucureşteană, părintele Sebastian şi-a desăvârşit pregătirea muzicologică la Cluj, prin studiile doctorale îndrumate de regretatul profesor dr. Romeo Ghircoiaşiu, la Conservatorul de muzică „Gh. Dima". Distinsul profesor este considerat astăzi unul dintre cei mai importanţi specialişti în domeniul bizantinologiei, numele său fiind indisolubil legat de cel al lui Filothei sin Agăi Jipei, autorul celui mai vechi manuscris muzical liturgic (1713), cu notaţie neumatică bizantină şi textul în limba română, scris de un român, pentru români. A studiat procesul de „românire" a cântării bisericeşti, a realizat primul catalog al manuscriselor muzicale româneşti din Sfântul Munte Athos şi a adus în atenţia cercetătorilor, prin volumele şi studiile publicate, creaţia muzicală a lui Ghelasie Basarabeanul şi cea a lui Mihalache Moldoveanul - aproape necunoscuţi înaintea investigaţiilor sale. A compus şi tipărit numeroase cântări psaltice şi slujbele a 14 sfinţi români. Împletind preocupările sale de o viaţă, Prea Cuviosul Părinte a găsit calea de a lega strana de sala de curs din Conservator şi de a face să sune prin intermediul „Psalmodiei" muzica bizantină, pe care a imprimat-o pe casete şi CD-uri. Valoarea cercetărilor sale a fost recunoscută prin acordarea Premiilor UCMR (1981, 1986, 1987, 1992, 2000), a Premiului Academiei Române (1983), a diplomei Acra Evareskeia la absolvirea Conservatorului macedonean din Tessalonic (1986) şi înaltului titlu academic Doctor Honoris Causa al Universităţii din Craiova (2001) şi al Academiei de Muzică „Gh. Dima" Cluj-Napoca (2005). În 1998, i s-a conferit Crucea Patriarhală. Numeroasele studii, articole şi volume cu reeditări ale unor colecţii de cântări bisericeşti, reprezintă adevărate modele pentru cei ce ucenicesc în apropierea maestrului ca simplii studenţi sau doctoranzi, dar şi pentru alţi cercetători şi profesori. Devenind un reper pentru toţi cei care s-au simţit atraşi de frumuseţea muzicii de tradiţie bizantină, Prea cuviosul părinte Sebastian a contribuit la formarea unei noi generaţii de muzicologi şi interpreţi specializaţi în acest domeniu.

Elena Chircev: Încep dialogul nostru cu o mărturisire a dumneavoastră, care îl întâmpină, pe prima pagină, pe cititorul volumului editat în anul 2000 - Manuscrisele muzicale româneşti de la Muntele Athos -: „...încă din copilărie mi-am surprins sufletul şi auzul vibrând pentru muzică. Şi îndeosebi pentru cea psaltică, ceea ce mi-a format convingerea că patima aceasta pentru frumosul artistic ar putea să alcătuiască miezul existenţei mele pământeşti şi drumul nevoinţelor mele spre mântuire...". Este un text pe care l-aţi scris în urmă cu 50 de ani în cuprinsul tezei dumneavoastră de licenţă, intitulată „Şcoala de psaltichie din Buzău", iar idealurile spre care tindeaţi atunci s-au transformat în mare parte în împliniri, dragostea pentru muzica psaltică fiind şi cea care v-a îndreptat paşii şi pe cărările Athosului. Sunteţi printre puţinii muzicologi români, de fapt, cred că singurul, care a avut şansa de a cunoaşte nemijlocit o parte a tezaurului muzical românesc păstrat în Sfântul Munte, încă înainte de 1989. Când aţi fost pentru prima dată la mănăstirile din Sfântul Munte şi în ce împrejurări?

Sebastian Barbu-Bucur: Într-adevăr, sunt printre puţinii muzicologi români care a avut şansa de a cunoaşte nemijlocit o parte din tezaurul muzical românesc păstrat în Sfântul Munte înainte de 1989, dar nu primul. Au trecut exact o sută de ani de când a poposit la Muntele Athos cunoscutul muzicolog, folclorist, etnograf şi istoriograf Teodor T. Burada (1839-1923), autorul cunoscutei broşuri „O călătorie la Muntele Athos": Revista pentru istorie, arhiologie şi filologie, Bucureşti, 1883. Cu ocazia cercetării întreprinse în Turcia, în vara anului 1882, muzicologul ieşean a efectuat o investigaţie istorică, etnologică şi etnografică asupra acestui teritoriu al monahismului universal care este Muntele Athos, enunţând interesante documente şi izvoare pentru cultura românească veche, şi propunea atunci alcătuirea unei comisii formată din diverşi specialişti ai mai multor domenii care să investigheze vastul material adunat în vreme şi care ascunde mari taine ale istoriei universale şi româneşti, citez: „Muntele Athos - zice Teodor Burada - cuprinde în sine multe izvoare de mare preţ pentru istoria românilor şi ar fi de dorit ca ele să fie studiate mai cu deamănuntul de cum s-a făcut în călătoria mea cea repede şi fără mijloace necesare pentru a culege tot ce se află în acel munte. Am fi de părere ca guvernul nostru să trimeată în Muntele Athos o comisie istorică şi artistică, care să cerceteze documentele şi zidirile ce se află acolo, scoţând planurile, luând inscripţiunile în facsimile, cercetând şi copiind hrisoavele şi pomelnicile care se află prin mănăstiri, fotografiind sau desenând de pe pereţii bisericilor portretele domnilor şi ale boerilor noştri, mormintele şi odoarele dăruite de ei, ce se găsesc la acele mănăstiri".

După căderea Bizanţului (1453) s-au transferat şi adăpostit în Athos cele mai de preţ tezaure creştine ameninţate cu distrugerea şi profanarea turcilor. Graţie acestui nou Bizanţ - care este muntele Athos - se păstrează astăzi cele mai valoroase documente şi odoare de tot felul, printre care şi muzicale.

Tezaur incomensurabil de moaşte, evanghelii şi obiecte de cult ferecate: feloane, stihare, sacoşe şi mitre lucrate în fir de aur şi argint, bibliotecă patristică fără egal, cu sute de mii de cărţi: teologice, filosofice, istorice şi literare, cu inestimabile documente bizantine şi postbizantine şi mai ales cu preţioase manuscrise muzicale, Athosul, patria milenară a monahismului ortodox, este o adevărată cetate a culturii ortodoxe.

Preluând de la Bizanţ frumuseţea slujbelor de odinioară, cele peste 300 de biserici şi paraclise din Athos au păstrat, nealterat de influenţe străine, întregul tezaur patristic al cultului ortodox: tipicul, cărţile de slujbe, tradiţia, promovând cea mai autentică muzică bizantină care a fost asimilată întocmai şi de către Ţările Române.

Pentru cultura lumii întregi şi pentru istoria patriei noastre, Muntele Athos reprezintă un interes considerabil. Un număr mare de oameni de cultură, scriitori, filologi, pictori, bizantinologi, cercetători din toate domeniile din lumea întreagă vin aici în fiecare an pentru a studia comorile mănăstirilor athonite.

Şi iată, după o introducere prea lungă, dar necesară, vă răspund la prima întrebare.

Prima dată, am fost la Sfântul Munte în lunile iulie-august 1982, cu ajutorul Înalt Prea Sfinţitului Antonie Plămădeală - Mitropolitul Ardealului, care mi-a înlesnit şederea la Mănăstirea Pendeli-Athena până la ieşirea paşaportului pentru Athos de la Guvernatorul Greciei de Nord, paşaport care pe vremea aceea se obţinea foarte greu.

Trebuie să menţionez un amănunt, care ulterior mi-a fost de mare folos, şi anume: fiind în corespondenţă cu Părintele Petroniu Tănase - actualul stareţ al Chinoviului românesc Prodromu, absolvent al Facultăţilor de Teologie, Matematică şi Filozofie, socotit ca fiind unul dintre distinşii duhovnicii ai Sfântului Munte - acesta m-a sfătuit să potrivesc data sosirii la Sfântul Munte înainte de 5 iulie, pentru a participa la unul dintre cele mai mari hramuri ale Athosului: Sfântul Athanasie, întemeietorul Mănăstirii Marea Lavră.

Participarea la această agripnie (priveghere) care a ţinut 14 ore, de la orele 17-7 (primirea mitropoliţilor, Vecernia, Litia, Utrenia şi Liturghia), a fost foarte benefică pentru mine din multe puncte de vedere, dar mai ales din cel pe care acum îl voi relata. Schitul românesc Prodromu este dependent de Mănăstirea Marea Lavră. Părintele Petroniu ştia bine scopul principal al venirii mele la Athos - cercetarea manuscriselor. Teodor T. Burada a putut pătrunde în Bibliotecile mănăstirilor din Athos, cu 100 de ani înainta mea, cântându-le la vioară grecilor călugări şi promiţându-le că unchiul său, mare avocat, le va rezolva problema moşiilor din România, pierdute după secularizarea lui Cuza. Eu nu puteam să capăt bunăvoinţa grecilor, decât printr-o interpretare autentică a cântărilor psaltice. Părintele Petroniu cunoştea bine performanţele mele de psalt, încă de când eram elev la Seminarul Teologic din Mănăstirea Neamţ (1944-1952), iar Sfinţia sa, dorind ca să audă grecii că şi românii ştiu bine să interpreteze muzica psaltică, l-a rugat insistent, de câteva ori, pe protopsaltul principal să mă lase şi pe mine să cânt o parte solistică. Troparul de la Litie - Născătoare de Dumnezeu (Θεοτ?κε Παρθ?νε) - se cântă pe opt glasuri, foarte pe larg, cu tereremuri la fiecare glas, de către opt protopsalţi. Din respect pentru Părintele Petroniu sau, poate, pentru ca să-i compromită pe români - cu care se poartă destul de rău din cauza secularizării domnitorului Cuza - la rugămintea repetată a Părintelui Petroniu, am avut şansa să mi se repartizeze glasul VI, cu care i-am cucerit pe greci; spre bucuria mea şi, mai ales, a Părintelui Petroniu m-au rânduit apoi de mai multe ori să fiu solist, până la sfârşitul privegherii. La numai două zile, a avut loc o sinaxă în care s-a discutat cererea mea, făcută cu câteva zile înainte de hram, în care rugam să am acces la bibliotecă. Aşteptam rezultatul cu frică, ştiind cât de greu am fost acceptat să cânt şi că în bibliotecile lor nu intră niciun străin. La sfârşitul sinaxei mi-au comunicat regula, dar şi faptul că fac cu mine o excepţie, din cauza „glasului frumos" şi a „stilului bizantin autentic în cântare". Dar bucuria mare abia urmează.

Maica Domnului - Stăpâna Muntelui Athos - care îmi ajutase să ajung la Athos m-a ajutat să descopăr în Biblioteca Mănăstririi Marea Lavră originalul Anastasimatarului lui Mihalache Moldovlahul, scris la 1767, pe care l-am considerat multă vreme pierdut. Preocupările mele pentru Mihalache Moldovlahul au început în urmă cu trei decenii când, într-un studiu, am publicat un număr de 41 manuscrise româneşti şi bilingve, opt dintre acestea cuprinzând şi cântări de ale lui Mihalache, iar două din cele opt fiind Anastasimatare incomplete, scrise cu greşeli de ucenicii săi. Această descoperire - la care s-au adăugat şi multe altele - a îndreptăţit conducerea Uniunii Compozitorilor, în frunte cu Vasile Tomescu şi Octavian Lazăr Cosma, să-mi obţină de la forurile în drept prelungirea sejurului în Grecia, implicit la Athos, până la 30 august 1985. Iniţial, am copiat de mână multe pagini din acest manuscris. Apoi, tot printr-o minune, am ajuns în posesia facsimilelor. Întreaga Operă muzicală a lui Mihalache Moldovlahul va fi publicată în trei volume. Anul acesta, sub egida Uniunii Compozitorilor, va apărea primul volum (glasurile I-IV, 570 pagini).

E. C.: Se poate spune că anul 1982 delimitează două importante etape ale activităţii dumneavoastră de cercetare. Este anul în care susţineaţi la Conservatorul de Muzică „Gh. Dima" din Cluj teza de doctorat, îndrumată de profesorul Romeo Ghircoiaşiu şi girată de maestrul Sigismund Toduţă (primul conducător al unor teze de doctorat în domeniul muzicii, din România), şi impuneaţi prin temeinica şi îndelungata cercetare numele primului alcătuitor român al unui manuscris muzical, cu textul în limba română, aparţinând tradiţiei bizantine - Filothei sin Agăi Jipei. În acelaşi an, începeaţi demersurile pentru a ajunge în Grecia - implicit la Sf. Munte -, deci abordaţi o nouă temă de cercetare, cea a manuscriselor muzicale româneşti existente în lăcaşurile mănăstireşti de acolo. Ne spuneaţi, cu o altă ocazie, că aţi dorit nespus de mult să găsiţi şi să cercetaţi aceste manuscrise. Care este motivul acestei preocupări, căci manuscrisele existente în bibliotecile din ţară oferă un bogat material de cercetare?

S. B. B.: Eram student la Teologie (1953-1957) când am citit demersul lui Teodor T. Burada şi mă visam în comisia propusă de el. Tot în acea perioadă, citisem la C. Erbiceanu şi Nicolae Popescu că neumele din Psaltichia rumănească a lui Filothei sin Agăi Jipei nu pot fi citite - motiv pentru care am şi ucenicit o vreme la primul şi cel mai mare bizantinolog român, I. D. Petrescu, preot la Biserica Visarion din Bucureşti.

Apoi, am început studierea şi transpunerea pe notaţia liniară a operei muzicale a lui Filothei Ieromonahul, care conţine 1193 cântări, traduse după cele mai curate izvoare ale vremii - unele, puţine la număr, fiind creaţii personale.

Voiam să văd, care a fost evoluţia muzicii psaltice de la Psaltichia lui Filothei din 1713 până la Reforma lui Hrisant, din 1814; în ce măsură, tradiţia şi-a spus cuvântul. Cum este muzica psaltică la Sfântul Munte? După căderea Constantinopolului, Bizanţul, cu toată zestrea, s-a mutat la Athos şi în Ţările Române, numite foarte sugestiv de către Nicolae Iorga „Byzance après Byzance".

E. C.: În ce mănăstiri aţi avut acces şi care era prezenţa românească în mănăstirile athonite în urmă cu două-trei decenii?

S. B. B.: Prezenţa românească în mănăstirile athonite, în urmă cu două-trei decenii, era destul de mică faţă de cea de astăzi sau faţă de cea din 1950 când, de pildă, pe teritoriul mănăstirii Vatoped Chilia „Sf. Ierarh Ipatie" (cea mai frumoasă casă românească din Sf. Munte) avea 6 vieţuitori, iar celelalte cinci chilii aveau împreună 12 vieţuitori. Pe teritoriul mănăstirii Pantocrator, Coliba „Sf. Gheorghe" avea 9 vieţuitori, iar celelalte zece Colibe aveau împreună 22 vieţuitori. Pe teritoriul mănăstirii Stavronichita patru Chilii aveau împreună 16 vieţuitori, iar celelalte cinci Colibe aveau împreună 8 vieţuitori etc. etc. Bineînţeles că cei mai mulţi vieţuitori români s-au aflat dintotdeauna la cele două Schituri româneşti: Prodromu şi Lacu (a se vedea Revista Ortodoxia, anul 1952).

O altă întrebare a dumneavoastră era „în ce biblioteci am avut acces?" În primul rând, am avut acces în biblioteca Schiturilor şi Chiliilor româneşti. Nu am avut acces în mănăstirile greceşti, care nu erau cercetate de Grigorios Stathis, muzicologul grec care îşi programase publicarea „Catalogului Manuscriselor muzicale bizantine din Muntele Athos" în şapte volume. Până în 1985, când eu mi-am terminat stagiul de şedere în Elada, Gr. Stathis a tipărit numai două volume: vol. I. în anul 1975, Mănăstirile: Xiropotamu, Dohiariu şi Costamonitu, şi vol. II, Mănăstirile: Xenofontos, Panteleimonos, Simonos Petras, Grigoriu şi Dionisiu, în anul 1976. Acesta este motivul pentru care nu am putut vedea cele 57 de manuscrise de la Sf. Pavel, provenite de la Schitul Lacu, dependent de Sf. Pavel - catalogul ce cuprinde această mănăstire (vol. III) a apărut în anul 1997. De aceea, accesul meu la Biblioteca mănăstirii Marea Lavră poate fi considerat o minune, întrucât nici înainte de 1982 şi nici după aceea nimeni nu a mai avut acces în biblioteca acestei mănăstiri, catalogul manuscriselor psaltice de aici fiind programat către Gr. Stathis a fi tipărit în vol. nr. VII.

E. C.: Peste ani, aţi avut şansa de a reveni în mănăstirile vizitate în anii `80. Aţi regăsit manuscrisele pe care le-aţi inventariat în prima etapă a cercetării? Ce anume se schimbase?

S. B. B.: După anul 1985, când mi-am încheiat şederea în Elada - implicit în Athos - am regăsit manuscrisele pe care le-am inventariat, în prima etapă a cercetării, la locul lor. Aşa de pildă, la Schitul Prodromu am descris analitic 141 de manuscrise, iar la Chilia Sf. Ipatie - Vatoped, 39 manuscrise. Ultima dată, am fost la Muntele Athos în anul 2006 şi am găsit la Sf. Ipatie numai 5 din cele 39 scrise, existente în 1982-1985 şi descrise analitic de mine. Care este explicaţia?

La Sf. Ipatie erau trei vieţuitori: Părintele Arhim. Dometie Trihenea, Părintele Gherontie şi Părintele Ilarion Dincă. Părintele Dometie Trihenea, care fusese stareţ la Mănăstirea bulgărească Zografu - supranumit doctorul Sf. Munte (vindeca multe boli cu plante medicinale), cumpăra manuscrise de la călugării români. Pe multe manuscrise era însemnarea: „Cumpărate de subsemnatul pentru a nu se înstreina". Aceşti trei părinţi au decedat rând pe rând şi, în anul 2006, când am fost ultima dată acolo, călugărul tânăr care vieţuia la Sf. Ipatie n-a ştiut să-mi răspundă unde sunt manuscrisele. În timpul scurt cât am stat, am depistat unele dintre ele la Prodromu. Acesta este se pare şi motivul principal pentru care Gr. Stathis s-a oprit la volumul III lăsând volumele IV-VII nepublicate: circulaţia manuscriselor de la un schit la altul, de la o chilie la alta, de la o mănăstire la alta.

E. C.: Vorbeam, ceva mai înainte, despre o posibilă delimitare a unor etape ale activităţii dumneavoastră în domeniul paleografiei muzicale bizantine. Stadiul avansat al cercetării asupra activităţii şi manuscrisului autograf al lui Filothei sin Agăi Jipei, ca şi conjunctura favorabilă, au permis ca, după 1982, în paralel cu preocuparea pentru valorificarea prin editare a acestei munci de cercetare, să vă concentraţi asupra unei noi teme. Contactul nemijlocit cu manuscrisele din bibliotecile athonite a deschis drum unei cercetări de mare amploare, finalizată după aproape 20 de ani, printr-o carte. Este volumul deosebit de important: Manuscrisele muzicale româneşti de la Muntele Athos, apărut la Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România, în anul 2000, din care am citat la începutul discuţiei noastre; un catalog, întocmit pe baza investigaţiilor din perioada petrecută în Sf. Munte, când aţi putut vedea şi studia manuscrisele la care visaţi în tinereţe. Câte manuscrise româneşti din bibliotecile athonite v-au trecut prin mână şi cum s-a născut ideea întocmirii catalogului?

S. B. B.: Când am coborât din vapor, la locul cel mai apropiat de Prodromul, am fost copleşit de un lucru extraordinar de neplăcut şi anume: cu file din inventarul bibliotecii se ştersese motorul bărcii, erau pe jos, murdare de motorină. Am luat câteva crâmpeie şi le-am arătat Părintelui Petroniu, ca şi autorităţilor de la Uniunea Compozitorilor (Vasile Tomescu şi Octavian Lazăr Cosma).

Aşadar, primul lucru care se impunea cu stringenţă a fost, ca împreună cu Părintele Petroniu - distinsul ieromonah de cultură şi trăire duhovnicească, să reorganizăm biblioteca în funcţie de domenii şi să o reinventariem, întrucât nu exista un inventar. Manuscrisele din sectorul muzical au revenit subsemnatului, iar cele aparţinând celui teologic-patristic Părintelui Arhim. Veniamin Micle, preot deservent la Mănăstirea Bistriţa-Vâlcea. Cărţile şi manuscrisele de tot felul erau amestecate. Un singur exemplu în acest sens va fi grăitor: manuscrisul muzical cu nr. vechi de inventar <706> era într-un colţ al bibliotecii iar cel cu <5982> în colţul din partea opusă.

Şi acum să vă răspund şi la prima parte a întrebării dumneavoastră.

Între anii 1982-1985, aflându-mă la Sfântul Munte pentru rugă, studii şi cercetări în domeniul muzicii bizantine, am descoperit un număr de peste 250 de manuscrise cu notaţie cucuzeliană şi hrisantică după cum urmează: 141 la Chinoviul Prodromu, 5 la Marea Lavră, 23 la Schitul Lacu, 8 la Chilia Adormirii Maicii Domnului-Xiropotamu, 32 la Chilia Sf. Gheorghe Colciu-Vatoped, 6 la Chilia Sf. Ioan Botezătorul Colciu-Vatoped şi 39 la Chilia Sf. Ipatie-Vatoped.

E. C.: Un catalog este un instrument de lucru pentru specialişti, dar are şi numeroase alte funcţii; cel despre care vorbim, al manuscriselor muzicale româneşti din Athos, este o importantă sursă de informaţii privind trecutul nostru istoric, cultural, bisericesc şi, totodată, un omagiu pentru slujitorii români ai muzicii bisericeşti. Care credeţi că sunt cele mai importante manuscrise pe care le-aţi cercetat? Aţi găsit multe nume de români pe filele acestora?

S. B. B.: În bibliotecile Sfântului Munte sunt multe manuscrise româneşti importante, dar cel mai important este cel despre care am mai vorbit şi anume: Anastasimatarul lui Mihalache Moldovlahul, scris în anul 1767 înregistrat cu nr. Z26 la Marea Lavră menţionat de A. Pann (Bazul Teoretic..., p. XXIX). Importanţa acestui Anastasimatar este covârşitoare pentru muzicologia românească şi grecească, pentru mai multe motive. Mai întâi, pentru că este cel mai complet Anastasimatar din câte avem româneşti şi greceşti, cu notaţie cucuzeliană şi hrisantică. Câteva exemple sunt grăitoare în acest sens: Pesnele a III-a, a IV-a, a VIII-a şi a IX-a de la Canonul Învierii al fiecărui glas sunt puse pe neume muzicale; megalinariile - pentru fiecare glas (cu cele şase stihuri) puse pe note; la Hvalite (Toată suflarea) psalmii 148 şi 150 şi stihurile sunt puse în întregime pe note pentru fiecare din cele opt glasuri - caz unic în toată literatura psaltică grecească şi românească din secolele XVIII-XX; Psalmul 102 şi 145 de la Obedniţă în întregime pe note etc.

Mihalache Moldovlahul este primul protopsalt care face o mare revoluţie în stilul psaltic şi anume: trece de la stilul arga la stilul syntomon (scurt, silabic, concis) înaintea maestrului şi Profesorului său „Petru Peloponesiul cel vestit" căruia i-a fost ucenic.

Odată cu Mihalache Moldovlahul începe cea de a doua etapă din această primă fază a românirii cântărilor. La el, nu mai este vorba de o aşezare a cuvintelor româneşti în locul celor greceşti sub neumele psaltice, de o simplă adaptare a textului la muzică sau a muzicii la text, ca până acum, ci este vorba de o linie melodică prelucrată şi adaptată la textul românesc - aparţinând autorului - în care păstrează scara, cadenţele şi stilul. Mihalache părăseşte prozodia specifică limbii greceşti şi adaptează melodia la prozodia limbii româneşti, modificând astfel profilul melodic.

În afară de Anastasimatarul lui Mihalache, în bibliotecile din Athos sunt multe alte manuscrise şi aproape că nu ştiu pe care să le relev mai întâi. Cele mai vechi vestigii muzicale, de provenienţă românească, existente în Athos, sunt două Lecţionare evanghelice (evangheliare), scrise pe pergament cu multă măiestrie şi frumos ornate cu alese miniaturi. Uncialele greceşti sunt caracteristice secolelor X-XI, şi, rar întâlnit şi nesezizat până acum, faptul că textul literar este prevăzut cu neume sau notaţie ekfonetică. Având copertele placate artistic cu argint şi aur, ele sunt expuse la loc de cinste în vitrine centrale, una la Dionisiu - donată de Mircea Ciobanu (1545-1554) şi Doamna Chiajna - şi alta la Lavra, secolul al XI-lea - dăruită aici, la 1643, de Ioan Matei Basarab Voievod şi Doamna Elena. În Chinoviul Românesc Prodromu, se păstrează un Anastasimatar românesc (cota 4020, nr. 1/68) scris pe teritoriul României în preajma anului 1717, copie după Anastasimatarul lui Filothei sin Agăi Jipei (1713).

La începutul secolului al XVIII-lea, Clement Grădişteanu, Ieromonah din Mănăstirea Hurezu, contemporan şi văr primar cu Filothei Ieromonahul (sin Agăi Jipei), scrisese ο Ανθολογ?α Εγκóλπιος (de 371 fol.), ce se păstrează la Xenofont şi care conţine şi compoziţii proprii.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Ioniţă Vlahul scria o Antologie (125 fol.), ce se păstrează acum la Xiropotamu (ms. gr. nr. 277).

Din secolele XVII-XVIII ni se păstrează cântări răzleţe în diferite codice greceşti cum ar fi: Iovaşcu Vlahu „Protopsaltul Curţii Ungrovlahiei" (1670-1700); Κ?ρ ?ωαννου Λογοφετου το? Βλ?χου; Καλλ...στου ?ρχιμανδ...του Βλαχομπογδ£νου, Calist Ieromonahul din Mănăstirea Mărgineanu Ungrovlahia, Vlatiru Vlahu etc. Cu notaţie hrisantică, din secolul al XIX-lea, manuscrisele psaltice româneşti la Athos, provenite din Ţările Române, sunt mai multe.

La Chinoviul Românesc Prodromu, printre alte manuscrise de valoare, se păstrează: o Antologhie scrisă de Anton Pann (ms. nr. 6/93); o Psaltichie scrisă în Bucureşti, la 1832 (ms. nr. 7/123); o Psaltichie scrisă de Ştefan Arhimandritul din Cernica, la anul 1844 (ms. nr 14/92); o Antologhie scrisă (o parte) de Axentie Roşculescu, la anul 1847 (ms. nr. 15/120); un Vecerno-Utrenier-Liturghier scris ante 1848, provenit de la Elisabeta monahia, probabil Elisabeta Cantacuzino Schimonahia din Mănăstirea Agapia (1857), sora Mitropolitului Veniamin Costache (ms. nr. 16/116); de la Gheorghe Ucenescu /.../ „psalt la biserica mare din Braşov" se află tot la Prodromu un Heruvicariu scris „sub predarea lui A. Pann în Bucureşti la anul 1851". Şi la Chilia Sf. Ipatie-Vatoped există: „Compuneri muzicale greceşti şi româneşti ale cântăreţului /.../ George Ucenescu student al D(omnului) A. Pann, T(om) VII, Bucureşti, 1852".

E. C.: În finalul studiului la catalogul manuscriselor româneşti de la muntele Athos afirmaţi: „Numărul manuscriselor româneşti de la Athos şi al psalţilor compozitori şi interpreţi inseraţi în ele este însă mult mai mare decât ceea ce am putut noi depista" (p. 16). Care sunt „petele albe", bibliotecile în care nu aţi avut acces şi unde, credeţi, aveţi informaţii că s-ar mai găsi manuscrise româneşti?

S. B. B.: Aşa cum spuneam, nu am avut succes în Bibliotecile greceşti care nu au fost văzute de Gr. Stathis pentru volumele IV-VII - dar cred că manuscrise româneşti sunt în toate mănăstirile greceşti -, pentru că după căderea Constantinopolului domnitorii români au ctitorit în toată perioada Turco-craţiei toate mănăstirile athonite, unde, întotdeauna au vieţuit şi români.

E. C.: Prin ce se distinge şi care este importanţa contribuţiei româneşti la păstrarea tradiţiei muzicale bizantine în mănăstirile athonite?

S. B. B.: În mănăstirile greceşti, slujbele la praznice sunt foarte lungi, căci ei, neînţelegând textul, au dezvoltat melodia şi au însoţit-o mereu cu tereremuri. Românii, care şi ei sunt acolo cel puţin din secolele XIII-XIV, au cântat la început în limba slavă şi mai ales greacă, dar când au cântat în limba română înţelegeau tot textul - căci limba română s-a născut în Biserică - şi, ca atare, slujbele româneşti la praznice sunt mult mai scurte, şi încet-încet a luat naştere ca şi în Ţările Române o muzică românească de tradiţie bizantină.

E. C.: Dintre românii care au vieţuit în Sf. Munte, probabil cel mai cunoscut nume este cel al lui Nectarie Schimonahul. Creaţia sa muzicală este bine cunoscută unui public larg datorită valorificării ei prin interpretare şi imprimare pe CD cu Formaţia de muzică bizantină „Psalmodia" pe care o conduceţi. Care credeţi că este importanţa acestui mare psalt pentru muzica românească de tradiţie bizantină?

S. B. B.: Începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, numele lui Nectarie Schimonahul (1804-1899) era pe buzele tuturor psalţilor români din ţară şi, mai ales, din Athos. A vieţuit la Chinoviul românesc Prodromu încă de la înfiinţarea acestuia. Din smerenie, a refuzat preoţia şi orice funcţie administrativă. A fost unul dintre cei mai prolifici şi mai talentaţi compozitori români de muzică psaltică. A tradus din literatura clasică universală şi a compus tot ceea ce era necesar tuturor slujbelor din timpul anului calendaristic: Liturghier, Anastasimatar, Doxastar, Stihirar, Triod, Penticostar, Heruvico-Chinonicar, Prohod, Antologhii, precum şi Anixandare, Fericit bărbatul, Polielee, Doxologii, Heruvice, Axioane şi un mare număr de stihiri, tropare, slave, cântări veselitoare etc., pentru români şi pentru greci. Este supranumit de către români şi greci: „Al doilea Cucuzel", „Protopsalt a tot Muntele", „Priveghetoarea Sfântului Munte", „Protopsalt al tuturor psalţilor". În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, Nectarie Schimonahul a înfiinţat la Chinoviul Românesc Prodromu o Şcoală de psaltichie renumită în tot Muntele, pentru români, greci, ruşi, bulgari, macedonieni şi sârbi. Timp de aproape un secol, cântările sale au fost transcrise de un număr de psalţi şi protopsalţi români şi chiar greci, manuscrisele copiate circulând prin tot Muntele, la schiturile şi chiliile româneşti, ca şi la mănăstirile greceşti. Cunoaştem numele multor ucenici psalţi şi celebri copişti ai operei sale muzicale dintre care cităm: Calinic Ieromonahul, Calistrat Galactionovici, Chesarie Schimonahul, Clement Schimonahul, Ierodiacon Dionisie Ignat, Dometie Ieromonahul, Gavril Panţa, Gherontie Ieromonahul, Iacob Monahul, Iacov Deciu, Iacov Răduleanul; Ierodiacon Isihie Petrescu, Ieromonah Isihie Petrescu-Cârjan, Martin Monahul, Nathanail Ieromonahul, Ierodiacon Onufrie Bratu, Ieroschimonah Paisie Lambru etc. etc.

E. C.: Într-o discuţie particulară, Gregorios Sthatis a afirmat că nu a mai continuat publicarea „Catalogului manuscriselor muzicale din bibliotecile Athosului" (ajuns doar la al treilea volum) deoarece revenind după ani, să verifice unele însemnări pe care le făcuse într-o primă etapă a cercetării, în urmă cu două-trei decenii, nu a mai găsit manuscrisele, acestea aflându-se acum la alte mănăstiri. Pentru noi, cei din lumea laică, obişnuiţi cu anumite reguli, faptul pare inacceptabil. Este posibilă o asemenea situaţie?

S. B. B.: Da. În cazul manuscriselor muzicale este foarte posibil căci, de multe ori, acestea erau proprietate personală. Sunt multe situaţii în care un manuscris era scris de „cutare" cartograf pentru „cutare" psalt contra cost - sau erau lăsate ca moştenire pentru a fi pomeniţi. Aşa de pildă, când eu eram la Prodromu, în anii 1982-1985, a venit la Prodromu, de la o chilie, Ieromonahul Gamaliil Boboc; era posesorul a trei manuscrise pe care eu le-am descris analitic la p. 93, 226, şi 228, notate separat cu cifre romane I, II, III. Nu după mulţi ani, Gamaliil Boboc pleacă de la Podromu la Chilia Sf. Ioan Botezătorul, Colciu-Vatoped, unde decedase Părintele Ioan Guţu şi, într-o scriere mai nouă, Părintele Ierom. Gamaliil Boboc figurează cu numele lui de botez Gheorghe Boboc, lucru permis la un monah numai în cazul când acesta a renunţat definitiv la cinul monahal, ceea ce nu este cazul la sus-numitul Ieromonah. Şi eu sunt informat că Grigorios Stathis a întrerupt tipărirea volumelor IV-VII tocmai din acest motiv.

E. C.: Sunteţi nu doar cercetător, ci şi un bun practician, un bun cunoscător al stilului psaltic de cântare. Cu toţii ne dăm seama, ascultând înregistrări cu slujbe athonite, că există unele diferenţe între felul în care se cântă acolo şi cântarea românească de strană. Cum apar aceste diferenţe specialistului, bizantinologului, cântăreţului de strană?

S. B. B.: Când, la sfârşitul lunii august 1985, am plecat definitiv din Athos, Părintele Petroniu mi-a adresat cuvintele: „Am să vă spun ceva, dar să nu vă mândriţi. Vă mulţumesc că în trei ani nu v-aţi grecizat deloc". Se referea bineînţeles la stilul de cântare. Eu aveam atunci 55 de ani; fusesem elev al unor străluciţi protopsalţi cum sunt cei de la Mănăstirea Căldăraşani (1941-1945), Arhim. Mitrofor Athanasie Dincă şi Protos. Silvan Nistor; cum sunt cei de la Mănăstirea Neamţu (1948-1952), Victor Ojog şi Chiril Arvinte, cum sunt cei de la Teologie (1953-1957) Kiril Popescu şi Anton Uncu, astfel încât nu aveam cum să mă „grecizez" aşa cum, adesea, se întâmplă astăzi la cei care învaţă muzica după CD-uri sau care au făcut o vizită sau mai multe prin Elada. Există muzică românească de tradiţie bizantină, limba fiind aceea care dă specificul expresiv al unei muzici naţionale.

E. C.: Ce înseamnă pentru dumneavoastră Sf. Munte Athos?

S. B. B.: Pentru mine Sf. Munte Athos este Patria monahismului ortodox de pretutindeni; aş dori să-l vizitez cât mai des până la sfârşitul vieţii mele, dar nu pentru cercetare, ci pentru rugă.

Interviu realizat de Elena Chircev

FELICIA DUMAS