Memorialul Bartolomeu Valeriu Anania
Este vorba despre o mărturie vie: însoțindu-l în ceasurile sale de taină sau la slujbe, evocăm personalitatea ÎPS Bartolomeu Anania în termenii unui apropiat și ucenic.
Prima parte tratează felul în care se pregătea, trup și suflet, pentru Sfânta Liturghie și felul în care își concepea predica, dar și fiecare cuvânt destinat publicului. Cunoștințele sale ample – în domenii din cele mai diverse, adăpate din cărți (dar și din texte virtuale) sau din impresionanta cunoaștere împărtășită de oameni de știință, scriitori, filosofi, întâlniți în închisorile comuniste – erau jumătate din izvorul de argumente puternice, cealaltă jumătate fiind inspirată de auditoriu. Căci, se știe, întotdeauna a știu să comunice cu asistența. Această comuniune construia predica, o făcea să «vorbească» pe limba fiecăruia și să-i vorbească sufletului fiecăruia.
ÎPS Bartolomeu Anania se simțea dator față de poporul său și față de Biserica strămoșilor săi, ca și față de tineri, cărora le adresa de fiecare dată un gând special. Avea un imens sentiment de responsabilitate, care cântărea fiecare cuvânt, fiecare idee, fiecare mesaj. Nimic nu era lăsat la întâmplare, căci totul trebuia să ajungă la suflet și să fie pus în lucrare de auditoriu.
Cea de a doua parte schițează portretul spiritual al ÎPS Bartolomeu Anania. Una din calitățile sale era aceea de a-și stăpâni, de a face să tacă sentimentele pentru a-l privilegia pe celălalt. Suflet puternic, pe care viața nu l-a menajat deloc, își are vigoarea în credința sa, în încrederea sa în cultură, în umorul său – trei factori, după propriile sale cuvinte, fără de care nu s-ar fi putut rezista în închisorile comuniste. O credință fără fisură, o credință devenită certitudine – știa că Dumnezeu există –, grație căreia predica sa era, precum cuvântul Apostolilor, fermă și convingătoare. În același timp, o credință ancorată în tradiție: se ruga, postea, se spovedea, respecta cu rigoare ritualul. Teolog erudit, fin cunoscător al istoriei, al medicinei, al muzicii, nu disprețuia nicio cunoaștere: în închisoare, alături de alți erudiți, se afla la o școală de elită: chimie, astronomie, limbi străine, poezie (el însuși a învățat pe de rost miile de versuri pe care le «scria» în memoria sa, gată să fie publicate!). Cât despre umor, acesta îi trăda optimismul. Credea cu convingere că, pentru fiecare încercare pe care o suferă omul, Dumnezeu dă și soluția. Credea mai ales în rugăciune.
DUMITRU COBZARU
|
|
