Paradisul pierdut al inocenţei dintr-o pagină albă
Textul reprezintă o evocare a actriței Ileana Predescu. Bucuria şi geniul
jocului ei, talentul de a găsi motivele fericirii chiar şi atunci când eşti
copleşit de durere, râsul ei întotdeauna definitiv, căldura glasului şi-a
pleoapei, făceau ca lumea întreagă să pară un degetar în faţa porţilor deschise
ale sufletului ei. Cineva spunea că nu i s-ar fi potrivit nu numai niciuna
dintre definițiile artistului, ba chiar și niciuna dintre definițiile omului.
Tinerii din teatru au adorat-o nu numai pentru disponibilitatea ei la oricare
din trăznăile care ne veneau în minte, dar și pentru farmecul infinit al
zăpăcelilor sale, al poeziei perpetue ce au făcut-o de multe ori protagonista
unor întâmplări de tot hazul. De la un timp începuse să facă film. Filmul o
descoperise târziu. În urma ei rămân câteva secvențe tulburătoare. De pildă,
felul în care Ileana Predescu închidea o ușă din interior spre afară, privind
în cadru fără să scoată un sunet, în Încrederea lui Tudor Mărăscu, poate intra
oricând în secvențele de aur ale cinematografului de pretutindeni, ca mărturie
despre geniul năpraznic sădit de Dumnezeu în om.
RĂZVAN IONESCU
|
|
