Mitropolitul Antim ivireanul al Țării Românești a păstorit într-o perioadă deosebit de frământată a istoriei noastre, perioadă în care domnitorul Constantin Brâncoveanbu a trebuit să facă o adevărată echilibristică între politicile celor trei mari imperii ale vremii care aveau interese în Țările Române: Imperiul otoman, Imperiul habsburgic și cel țarist, cărora li se adăuga și regatul Poloniei, cu puternice interese în zona gurilor Dunării.

                Mitropolitul Antim a resimțit din plin efectul amestecului puternicilor vremii în treburile țării sale adoptive. În ceea ce privește legăturile cu Constantinopolul, acestea se pot sintetiza la: 1. Perioada robiei lui la turci, când a petrecut o vreme în capitala Imperiului otoman, în preajma Patriarhiei ecumenice. 2. Perioada activității din Țara Românească, în care a căutat să-i sprijine pe creștinii ortodocși de sub stăîpânirea turcească, deci și pe grecii din Constantinopol. 3. Implicarea în disputele teologice ale vremii și susținerea constantinopolitanului Ioan Cariofil, pe nedrept acuzat de luterano-calvinism. 4. Cererea sprijinului patriarhului ecumenic în confruntarea pentru canonicitatea jurisdicției pe care a avut-o cu patriarhul Hrisant Notara al Ierusalimului. 5. Caterisirea sa decătre patriarhul ecumenic și sinodul său, la cererea domnitorului Nicolae Mavrocordat. 6. Reabilitarea prin ridicarea caterisirii de către Sinodul Patriarhiei ecumenice, în 1966. Din relațiile lui Antim Ivireanu cu Constantinopolul în general și cu Patriarhia ecumenică în special, reies cu claritate însușirile sale de corectitudine, fermitate și  zel pastoral, de care a dat dovată de-a lungul întregii sale vieți.

COSMIN COSMUŢA