În eseul său, autorul evocă, mai întâi, scena erminică a Judecăţii de Apoi, cu imaginile Raiului-grădină şi Iadului-balaur de foc şi interpretează aşezarea ei în pridvorul bisericii mari de la Hurezi (şi apoi extensia ei la aproape toate ctitoriile brâncoveneşti şi postbrâncoveneşti) ca fiind răspunsul Bisericii la provocările Istoriei – dintre care, chiar recent, în 1683, la Viena, unde se înfruntaseră aspru creştinii cu musulmanii. Acestui răspuns (disimulat în simbol), domnitorul ctitor Constantin Brâncoveanu i-a asociat un altul, mai concret şi mai făţiş, în care timpul istoric este depăşit de timpul liturgic, atemporal, anume în fresca din pridvorul bolniţei de la Hurezi, unde Hristos conduce neclintit Arca Bisericii prin valurile Istoriei spre Veşnicie, chiar dacă pe ţărm trag arcaşi inamici şi însuşi Mahomed ţinteşte chivotul sau sfinţenia Bisericii, fără, însă, ca aceştia, să-şi atingă scopul.
    Aceste două imagini simbolice sunt considerate de către autor drept semnificative pentru mentalul epocii lui Constantin Brâncoveanu, pentru condiţia de homo duplex a creştinului supus în exterior, dar nu şi în interior, puterii conjuncturale a Imperiului de altă religie. Aceleaşi imagini de sens parusic le va fi rememorat intens domnitorul român creştin în momentul tragic din 15 august 1714, când, la judecata omenească a sultanului otoman, a refuzat să treacă la mahomedanism pentru a fi graţiat; atunci, cu gândul la Dreptul Judecător din veci, Brâncoveanu, împreună cu fiii săi şi sfetnicul Ianache, şi-au depăşit timpul istoric şi au ales timpul liturgic al jertfei mântuitoare, primind, prin martiriu, cununa sfinţeniei.
Kezwords: Constantin Brâncoveanu, Judecata de Apoi, mănăstirea Hurezi, Biserica, Mahomed, jertfă

IOAN ŞT. LAZĂR