Cunoscătorii contemporani, ce-i drept, puțini la număr, știu că civilizaţia şi cultura bizantină s-au constituit ca o sinteză a tuturor elementelor politice, religioase și intelectuale ale lumii antice în declin: tradiţie latină, elenism, creştinism, cultură orientală etc. Lipsa de originalitate este relativă, iar cine reflectă asupra evoluției medicinei bizantine are impresia că știința greco-romană, după ce s-a înălțat pe cele mai înalte culmi, s-a oprit în loc ca să-și recapete suflul și, înainte de a porni din nou la drum, s-a apucat să își organizeze terenul cucerit. Lucrurile s-au îndeplinit atât de temeinic, într-o formă magistrală, încât să poată fi luată vreme de veacuri drept o excelentă pildă de urmat. De-a lungul unei perioade de peste 11 secole, în timp ce Occidentul trăia o epocă de fărâmiţare, Imperiul Bizantin şi-a creat o monarhie absolută şi o administraţie puternic centralizată; a conservat tradiţiile clasice, precum cultura şi dreptul roman, cărora le-a integrat elemente orientale; şi-a extins acţiunea civilizatoare şi culturală în ţările Europei sud-estice şi răsăritene. Astăzi, prin redescoperirea Bizanțului de către istorici și teologi, care încearcă să reintroducă Părinții Bisericii în conștiința și discursul moral al Occidentului asistăm la o atenuare a marşului triumfător al tehno-ştiinţei.

Keywords: Bizanţ, civilizaţie, Occident, Ortodoxie, tehno-ştiinţă.

MIRCEA GELU BUTA