În tradiția bizantină cântarea psalmilor reprezenta conținutul major al cultului, poezia imnografică fiind relativ săracă. Și astăzi, Psalmii se regăsesc în conținutul Laudelor bisericești, dar și al Dumnezeieștii Liturghii. În tradiția catedrală bizantină, însă, Psaltirea nu era împărțită în catisme ca și azi, ci în Antifoane. Existau două modalități de psalmodiere: Psalmodia responsorială și Psalmodia antifonică. Cu timpul, importanța acestor tipuri de psalmodiere se va observa și în aceea că întreaga comunitate liturgică era implicată în cântarea în comun și în rugăciune, tocmai prin aceste refrene sau răspunsuri care se cântau la diferite momente ale cultului public. În zilele noastre observăm o decădere de la vechile rânduieli, fapt ce afectează până la urmă inclusiv participarea comunității liturgice la rugăciunea în comun. Pentru a evidenția și exemplifica această deviere în psalmodia bizantină, am recurs în textul de față la analiza Psalmului 140, 2 „Să se îndrepteze rugăciunea mea...", din Liturghia Darurilor înainte sfințite, cu scopul de a face o diferență între cele două tipuri de psalmodiere (antifonică și responsorială) și de a demonstra că această cântare reprezintă în cadrul acestei slujbe, un Prochimen și nu un Antifon.

Cuvinte cheie: Cult, Liturghia Darurilor, Prochimen, Antifon, Psalmul 140, 2, Psalmodia bizantină

PETRU BUTA