La nivel intelectual trăim un imbold aproape irezististibil de a ne aventura pe o cale presupusă ca fiind cea a cunoașterii absolute. De regulă, avem posibilitatea să constatăm doar fenomene sau situații pe care le trăim. O asemenea realitate nu ne satisface, nefiind conformă aspirațiilor noastre. Totuși, chiar dacă la un nivel al evidenței imediate, ne declarăm îndreptățiți să râvnim la o cunoaștere mai bună de sine, nu putem să nu ne punem întrebarea dacă suntem cu adevărat realiști în curiozitatea noastră. Să fie oare orientarea către viitor, forma sub care se ascunde dorința de a ne autodepăși, o nouă calitate a cunoașterii? Poetul înțelegea tentația cunoașterii ca fiind o nebunie, negăsind nici o soluție, nici o deschidere sănătoasă către acel seducător dincolo. Filozoful recunoaște existenței umane legătura indisolubilă cu temporalitatea în care acesta trăiește, viitorul fiind, în raportul dintre om și timpul, șansa prin care autodepășirea este posibilă. Este adevărat, nu ne cunoaștem viitorul. Probabil că o asemenea cunoaștere ar fi cu adevărat o nebunie. Dar știm unde vrem să ajungem, știm că am fost chemați la mântuire, la iertarea păcatelor și la viața de veci. Prin rugăciune și fapte bune, Dumnezeu ne ajută să cunoaștem cele ce sunt de folos. Dorința de a ne defini prin cunoaștere nu rămâne doar legitimă, ci devine absolut indispensibilă, mai ales pentru cine dorește să se adâncească în trăire duhovnicească. Cunoașterea se definește, se concretizează și se împlinește prin timp. Moștenirea primită devine experiență, nouă formă de înțelepciune, în care distingem binele de rău. Sfânta Tradiție este apogeul legăturii dintre cunoaștere și timp, ea fiind o cunoaștere în timp. Revelația divină este picătura de înțelepciune pe care nu avem voie să o pierdem.

Keywords: cunoaştere, timp, autodepăşire, viitor, Sfânta Tradiţie, mântuire

DUMITRU HORIA IONESCU