Sf. Fotie cel Mare (820-891), patriarhul Constantinopolului, a fost una dintre cele mai importante personalități ale Imperiului Bizantin din întreaga sa istorie milenară. Prezentul articol analizează justețea includerii Sfântului Fotie în cadrul curentului umanist de mai târziu, ca unul din înainte-mergătorii sau chiar inițiatorii lui. Aici, umanismul este văzut ca o mișcare de reîntoarcere și redescoperire a culturii clasice grecești, în duh de admirație și venerație, și în același timp de respingere a culturii grecești creștine a Sfinților Părinți ca o perioadă de întuneric și decădere. Autorul pornește în demersul său de la o scurtă prezentare istorică a elenismului, răspândit prin Alexandru cel Mare în întreaga lume civilizată de atunci. Această răspândire se va dovedi una providențială, deoarece ea a creat premizele răspândirii creștinismului în toată lumea. Prin încreștinare, cultura clasică greacă nu dispare, ci este transfigurată în duhul noii credințe în Hristos, primind putere pentru a-și continua parcursul istoric. Sfinții Părinți ai Bisericii - cu o unitate remarcabilă - dau dovadă de înțelepciune în atitudinea față de cultura clasică, numită „cultură din afară". Nu o resping, ci recomandă folosirea ei cu discernământ; primesc și folosesc toate elementele pozitive, sănătoase din scrierile filosofilor și autorilor păgâni, respingând însă pe cele negative: cinstirea zeilor și imoralitatea. Astfel, cultura grecească - de acum creștină - își continuă neîntrerupt parcursul istoric, păstrând toate elementele sănătoase ale culturii clasice anterioare, fără a fi nevoie de o perioadă de „renaștere" sau redescoperire. În acest punct autorul ajunge la Sf. Fotie cel Mare. După ce face mai întâi o prezentare schematică a imensei cercetări dedicate lui Fotie, autorul arată punctele de vedere care îl consideră pe Fotie drept un umanist sau „proto-umanist", care a redescoperit și readus în atenția bizantinilor cultura clasică greacă. În continuare, el dovedește pe baza argumentelor din viața și scrierile sfântului că Fotie nu poate fi socotit un umanist în sensul cărturarilor Renașterii de mai târziu, care venerau antichitatea și ignorau sau chiar respingeau cultura creștină, ci un continuator fidel al atitudinii Sfinților Părinți de dinaintea lui. Astfel, activitatea lui Fotie ni-l prezintă ca un autentic om al Bisericii: a reîmbisericit educația bizantină, scoasă de sub oblăduirea Bisericii de către iconoclaști; a dus o intensă muncă misionară de încreștinare a slavilor; a luptat împotriva ereziilor și mai ales împotriva adaosului Filioque în crez; a iubit monahismul și a redeschis nenumărate mănăstiri. În fine, scrierile lui Fotie ni-l arată și mai mult ca un continuator al Sfinților Părinți. Vedem mai întâi că el recomanda studierea culturii clasice, însă o subordona pe aceasta culturii Bisericii și scrierilor duhovnicești, pe care le considera net superioare și singurele care puteau aduce mântuirea. Apoi, cugetul său bisericesc se dovedește și în faptul că el îi pune în valoare pe Sfinții Părinți, criticând totodată dur rătăcirile scriitorilor eretici și păgâni, în ciuda prezentării obiective a calităților lor artistice. În fine, ultimul argument îl constituie sfaturile sale trimise proaspăt convertitului rege Boris al Bulgariei, căruia îi arată că orice conducător adevărat trebuie să îmbine virtutea cu credința, și că fără acestea două cultura „din afară" nu are nici o valoare. Toate acestea dovedesc că Fotie nu aparține curentului anti-bisericesc umanist, ci că el continuă duhul și atitudinea Sfinților Părinți ai Bisericii față de cultura clasică greacă.

Keywords: Sf. Fotie, umanism, cultura clasică greacă, Sfinții Părinți, Boris

TEODOROS ZISIS