Una dintre principalele caracteristici ale gândirii părintelui Dumitru Stăniloae este (re)întemeierea teologiei persoanei, a antropologiei relaționale, a reafirmării frumuseții și valorii - dar și a provocării - omului de lângă om. Fundamentat pe profundul adevăr și marea taină a Dumnezeului Treimic, acest aspect afirmă caracterul deschis al omului spre alte realități personale, pentru că însăși relația deschide și ridică punți de legătură spre alți oameni, deschizându-l pe individ spre legături cu ceilalți și făcându-l, astfel, persoană. Întreaga responsabilitate pentru aproapele, dar mai ales cea pentru nedreptatea pe care i-o facem direct, se arată însă în actul de întrerupere a iubirii noastre pentru el, după cum a rămâne în relaţie certă este a rămâne întru dragostea lui. Iubirea față de aproapele nu poate avea caracter teoretic. Aici se dovedește cu adevărat desprinderea de teorie și intrarea în acțiune, una care devine „acțiune iubitoare". Părintele Dumitru Stăniloae a subliniat adeseori că Dumnezeu are nevoie de om, pentru ca acesta să Îl facă prezent în lume, să Îl medieze, să îl facă „transparent". Dar nici o altă acțiune cum este iubirea concretă a aproapelui, actul de dăruire de sine - care se regăsește în concretul acestei iubiri - nu Îl poate face pe Dumnezeu mai transparent semenului și lumii. Este mesajul părintelui Dumitru Stăniloae lăsat unei lumi care pare să-și dorească opacitatea.

ŞTEFAN ILOAIE