Una dintre cele mai relevante piste de lectură a operei omiletice şi pastorale moştenite de la mitropolitul Antim Ivireanul este aceea a unei theologia medicinalis. Textele Didahiilor, în special, abundă de elemente ale unui imaginar medical, instrumentalizate abil în operaţia pastorală de tămăduire a omului şi a societăţii bolnave de diverse păcate sociale. Discursul teologic îşi asociază în primul rând o funcţie terapeutică care primează în faţa celei catehetice. În opera antimiană excelează titlurile hristologice şi metaforele pastorale medicale în contextul apariţiei primului spital şi al dezvoltării medicale din secolul al XVIII-lea, ca un aspect al unei prime secularizări şi a crizei de conştiinţă din epocă.

Bogatul imaginar medical al pastoralei omiletice susţinute fervent de mitropolitul cărturar Antim Ivireanul se lasă developat uşor în cadrul acestui studiu în contextul uman, social şi cultural al epocii. Titlul hristologic cel mai vehiculat în Didahiile şi scrierile pastorale antimiene este cel de „tămăduitoriu", „doftor", „dohtor", „vraci", iar învăţătura şi păstorirea au fost numite „doftoria lumii" şi „sănătatea cea duhovnicească". Preeminenţa acestui gen de discurs este evidentă întruchipând o paradoxală theologia medicinalis, întemeiată pe prestigiul medicinii şi al medicilor în prima formă de modernitate autohtonă, în care această ştiinţă şi această profesie au scăpat de condamnările simbolice ale celorlalte profesii liberale, legate de negustorie şi meserii, intrate în conflict cu timpul liturgic tradiţional.

Panoplia retorică pusă în lucrare în acest vast program reformator ne ajută să întrezărim figura luminoasă a celui mai zelos moralist din zorii modernităţii româneşti, omilet congenial celor mai importante figuri ale barocului european, într-o vreme în care tămăduirea trupului se secularizează treptat, fiind plasată aproape exclusiv în grija instanţelor medicale.

Keywords: Antim Ivireanul, theologia medicinalis, Didahiile, tămăduire, imaginar medical, medicină, omiletică

JAN NICOLAE