Perioada de strălucire a omiliei în limba română începe cu Cazania lui Varlaam, cel care traduce, prelucrează şi adaptează modele greceşti, iar apogeul îl atinge cu Antim Ivireanul. Sunt personalităţi care ilustrează o latură a culturii noastre de ev mediu întârziat, din perioada lui Vasile Lupu şi, respectiv, Constantin Brâncoveanu. Antim, marele predicator al epocii brâncoveneşti e un străin adaptat până într-acolo încât şi-a însuşit conţinutul mentalităţii româneşti.. Devoţiunea desăvârşită pentru cultura românească îl ridică deasupra mulţimii de străini atraşi, cu interes material, de meleagurile noastre. Energia lui spirituală şi talentele de tipograf, traducător, retor, lăudate de Anton Maria del Chiaro, au sporit pulsul cultural al epocii amintite. Mai mult, cu oratoria sacră el a diversificat formele de expresie, întrucât, în context, idealul prioritar al scriitorului original, în înţelesul de atunci al termenului, era acela de a redacta cronici. În pragmatica civilizatorie a timpului, şi prin instrumentele de care uzează, predica lui Antim păstrează urme ale discursului judiciar, atunci când acuză moravurile şi deliberativ, prin tendinţa de a le schimba. Problema fiecărei didahii este raţiunea morală a credinţei. Întregul operei lui predicatoriale are în primul rând o finalitate moral-teologică şi nu estetică. În forma lui cea mai simplă, esteticul rămâne un instrument al intenţiei de fond. Oricum, Antim e un creator şi un excelent mânuitor al posibilităţilor expresive ale românei literare de atunci. El a reabilitat, pentru biserica românească, valoarea predicii, propunând în locul traducerilor citite o construcţie originală ce pledează, prin idee şi cuvânt, în favoarea artei retoricii.

ELVIRA SOROHAN