La sfârşitul secolului al XVII- lea, campania antiromânească şi antiortodoxă s-a înteţit şi a cunosut forme şi condiţii oneroase. Era vorba de o situaţie tristă în care se găsea biserica românească din Transilvania în timpul principilor calvini, cu mitropoliţi si episcopi înlăturaţi din scaun şi chiar închişi, cu biserici ortodoxe răpite, cu trecerea forţată a unor ortodocşi la calvinism, cu instalarea unor episcopi sau protopopi români calvini. Legăturile economice, culturale şi bisericeşti ale ţinutului Bistriţei cu Moldova, favorizate de transhumanţă şi condiţii fizico-geografice prielnice, au determinat multe familii de români să-şi lase casa, pământurile, fraţii, rudele şi celelalte şi să pribegească în pământ străin. Între ei s-a numărat şi Sf. Pahomie, episcop la Roman, născut la Gledinul Bistriţei.

Pentru români, ortodoxia a fost şi este mai puţin o credinţă personală şi mai mult, o lege organică, chemată să organizeze şi să guverneze corpul politic al grupului identitar medieval, iar mai apoi, al naţiunii moderne. Etica pe care Ortodoxia a propus-o românilor a fost mai puţin o însumare de valori morale întemeiate pe principiul includerii celorlalţi în propria identitate creştină, cât o cultură comună sudată de o identitate etnică definită împotriva celorlalţi.

Aşa cum a fost asumată şi trăită de români, tradiţia religioasă a Orientului creştin nu s-a manifestat ca un mod de a afirma credinţa, în mesajul Evanghelic, transmis de către preoţii satelor, lipsiţi de formaţie teologică şi multă vreme chiar analfabeţi, ci s-a prezentat mai ales ca un ansamblu de credinţe şi de practici liturgice şi para-liturgice capabile să genereze mai degrabă un mod de viaţă şi o formă de identitate.

MIRCEA GELU BUTA, ADRIAN ONOFREIU