Având întipărit în sine chipul lui Dumnezeu, natura umană posedă harul divin în mod structural, fiinţial, pe măsură să o împlinească în libertatea Celui ce este în Sine Binele absolut. Harul divin, fiind propriu naturii umane, intră în definiţia chipului lui Dumnezeu din om, încât firea îi primeşte lucrarea într-o conlucrare creatoare, asemenea ochiului care primeşte raza de lumină a soarelui spre conlucrare, sau a zorelelor care, în mod firesc, natural, se deschid la apariţia binecuvântatelor raze ale soarelui, spre împlinirea menirii lor. Prin această comunicare sinergică harul desăvârşeşte firea, spre a-i reda chipul primordial sau autenticitatea deplină într-o neîntreruptă devenire.

Prin urmare, dacă sfinţenia chipului lui Dumnezeu este proprie firii omului, păcatul, nefiindu-i propriu, o falsifică, fiind o boală care o denaturează, adică un eşec existenţial ce-i aduce moartea.

De aceea, în căutarea şi determinarea autenticului uman, va trebui să avem în vedere că în contextul aparenţelor înşelătoare din lumea supusă păcatului şi morţii, ca şi a derutei impulsurilor venite din tenebrele firii umane ce poartă în sine rănile păcatului, ca tot atâtea ispitiri amăgitoare, omul îşi pierde luciditatea deciziei şi capacitatea voinţei, încât puterea de autodeterminare va deveni relativă şi oscilantă datorită patimilor ce se afirmă ca necesităţi oarbe, pe măsură să creeze, prin iraţionalitatea şi insaţiabilitatea lor, o „altera natura", ce deformează şi falsifică adevărata natură a omului. Aceasta anulează autenticul libertăţii menită să-i dea omului aureola demnităţii chipului lui Dumnezeu ce i-a fost conferită la creaţie ca împlinire fiinţială, în calitatea de α?τοκρ?της, „suveran şi independent faţă de celelalte fiinţe supuse legilor imuabile ale necesităţii".

În acelaşi timp, virtutea ca viaţă de har, oferindu-i naturii umane autenticitatea, face ca lumea destrămată şi debusolată de anormalitatea păcatului şi de triumful degradării, să fie populată de cât mai mulţi oameni înduhovniciţi ce se dovedesc totdeauna caractere ferme, capabile să activeze cu responsabilitate „ca pentru Domnul", fiind într-adevăr sufletul ce dă viaţă şi putere societăţii omeneşti.

SORIN COSMA