Nichita Stănescu reprezintă stadiul cel mai înalt al reflexivităţii şi modernităţii poeziei noastre de la Eminescu încoace, trecând prin poezia vârfurilor de aur atinse de lirismul nostru din perioada interbelică, adică prin aceea a lui Arghezi, Barbu şi Blaga. Nichita a revoluţionat, la fel ca autorul Odei în metru antic, viziunea, modul de a combina cuvintele, limbajul şi chiar materia lexicală cu care lucrează poetul. Noutatea de ansamblu a acestei poezii este resimţită ca atare de către orice cititor şi ea se traduce printr-o stare de uimire şi perplexitate continuă, atât la nivelul macro-cosmosului, cât şi la aceea a micro-cosmosului, întrucât Nichita nu e un simplu mânuitor de cuvinte, ci un adevărat „mântuitor" al acestora, aşa cum spunea Blaga. Pentru el, cuvântul este materialul de bază al poeziei, prin urmare de aici trebuie pornită „vrăjirea" acestuia, aducerea lui în stare de graţie.

MIRCEA POPA