Constantin cel Mare a deschis noul drum al istoriei europene. Domnia sa constituie cheia de boltă a viitoarei evoluţii a acestei istorii. De aceea şi viaţa i-a a fost aureolată de nimbul hagiografiei, mai ales în Răsăritul creştin, căruia i-a imprimat modelul său de suveran şi i-a oferit o nouă capitală, ce avea să-i păstreze numele vreme de peste un mileniu. Pare deci întru totul firesc tonul laudativ şi apologetic pe care întreaga istoriografie creştină de după el i l-a rezervat până astăzi, în primul rând în epoca medievală, în lumea bizantină şi cea a ortodoxiei de limbă greacă în mod cu totul special. Şi pentru istoriografia păgână a veacului al IV-lea, deci aproape contemporană cu el, Constantin cel Mare este o personalitate de excepţie. În textul de faţă sunt analizate referinţele la împăratul Constantin cel Mare făcute de Flavius Eutropius în lucrarea „Breviar (sau Compendiu istoric) de la întemeierea Romei" (Breviarium ab urbe condita). Redactat cu două decenii înainte de moartea autorului său, care a fost înalt demnitar atât în Răsărit, cât şi în partea de Apus, Compendiul de istorie romană al lui Eutropius a fost bine cunoscut istoriografiei noastre, prin preţioasele date pe care le prezintă cu privire la trecutul Daciei şi al Dobrogei romane, fiind mult evocat în legătură cu disputa privitoare la continuitatea populaţiei daco-romane la Nord de Dunăre, implicit şi la retragerea aureliană.

TUDOR TEOTEOI