„Străinii" Rugului Aprins
Rugul Aprins, aşijderea icoanei sale, irumpe din orizontul originar al Revelaţiei. La Mănăstirea Antim, o întâlnim în naos, şezând smerit pe iconostasul de închinare. O văpaie care te atrage, te arde, te absoarbe, te cuprinde. Nici o altă icoană nu a corespuns în alcătuirea ei noţiunii de prag, mai convingător, mai puternic, decât icoana Rugului Aprins. În jurul ei, în anii `40, atunci când Regatul României se pregătea să intre în noaptea istoriei, s-a cristalizat strategia luptei şi a rezistenţei în faţa diavolului roşu prin Rugăciunea Inimii. Despre adâncul căderii şi orizontul de înălţare spirituală al acelor vremi este din ce în ce mai greu să aşterni astăzi pagini mărturisitoare. Nu poţi decât să încerci să ocroteşti mărturisirea lor, a martirilor Rugului Aprins. Antimul a căpătat dimensiunea de tainic destin spiritual a unei întregi naţii.
RĂZVAN IONESCU |