Identitatea naţională a românilor are la bază un parcurs istoric particular în care politica domnitorilor români s-a centrat de cele mai multe ori pe menţinerea echilibrului cu marile puteri vecine, folosind pentru aceasta abilitatea, diplomaţia, dar şi vitejia atunci când cântăreau că au şanse reale de reuşită.

Dacă în anul 1913 am demonstrat prin simpla prezenţă pe câmpul de luptă că devenisem prima putere în Balcani, în anul 1919 am dovedit că devenisem o forţă importantă a Europei Centrale, salvând întreg continentul de extinderea comunismului. Datorită Graţiei Divine, a fost momentul împlinirii supreme de glorie cum nu a mai avut poporul român în întreaga sa activitate. Am răzbunat toate umilinţele de până atunci şi chiar perioadele când doar profitam de faptele altora, strecurându-ne prin istorie cu mare grijă. Principalele merite au aparţinut Regelui Ferdinand, declarat „Întregitorul", primilor miniştrii din anii războiului, în frunte cu Ioan I. C. Brătianu, Reginei Maria, Armatei Române, dar şi fruntaşilor români din provinciile care au hotărât prin voinţa locuitorilor Unirea cu ţara mamă.

În ciuda vicisitudinilor care au urmat, ne place să credem că România a rămas în plan spiritual „Grădina Maicii Domnului", idee preluată şi de fostul Papă Ioan Paul al II-lea atunci când a vizitat România. Presupunem că Papa a crezut sincer în acoperirea reală a expresiei, dar cine poate şti dacă nu a fost şi o oarecare nuanţă de politeţe diplomatică. Oricum ideea poate fi luată în considerare chiar şi doar ca formă de încurajare şi eventual, mobilizare a românilor.

MIRCEA GELU BUTA, ADRIAN ONOFREIU