Abstract

În studiul de faţă ne propunem să analizăm relaţia dintre doi oameni de cultură români de renume mondial: Mircea Eliade (considerat adesea unul dintre cei mai mari istorici ai religiilor din toate timpurile) şi Nicolae Steinhardt (al cărui nume şi memorie au fost amintite de Papa Ioan Paul II în vizita sa din România). Deşi cei doi erau apropiaţi ca vârstă (o diferenţă de 5 ani), nu au avut multe legături în perioada interbelică (câteva întâlniri şi, mai târziu, volumul lui Steinhardt În genul... tinerilor din anul 1934 în care îl parodiază, printre alţii, şi pe Eliade). O influenţă puternică (care a schimbat destine) s-a realizat în perioada 1958-1960 atunci când Steinhardt a fost închis pentru vina de a fi citit şi difuzat unele scrieri ale românilor din exil, la loc de cinste aflându-se romanul Noaptea de Sânziene (Pădurea interzisă) a lui Eliade. După eliberarea din anul 1964, Steinhardt a fost urmărit mereu de Securitatea comunistă şi i s-au întocmit rapoarte în care principala vină o constituia legătura sa de prietenie cu Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Virgil Ierunca, Monica Lovinescu ş.a. Dincolo de aceste contacte „de viaţă" între Eliade şi Steinhardt există şi conexiuni în ceea ce priveşte cultura română, ideile literare şi concepţiile despre viaţa religioasă. Steinhardt îl apreciază pe savantul de la Chicago pentru faptul că prezintă frumuseţea culturii române într-o lume occidentală desacralizată şi îl consideră pe Eliade, printre puţinii de altfel, influenţat în gândirea sa de idealurile creştine (memorabile în acest sens sunt aprecierile lui Steinhardt cu privire la rolul jucat de Eliade în cultura Occidentală, în special prin volumul De la Zalmoxis la Genghis-Han, şi la literatura sa, cu referire directă la nuvela O fotografie veche de 14 ani).

ADRIAN BOLDIŞOR