Abstract

Textul de faţă expune un punct de vedere privind relaţia lui Nicolae Steinhardt cu divinitatea lui Hristos. Pe drumul de poticneli, de tortură, de coşmar, de îndoieli şi scepticism, Nicolae Steinhardt şi L-a dorit pe Hristos alături. Şi L-a dorit ca însoţitor al conştiinţei şi al sufletului, al faptei şi al credinţei. Cu Hristos alături, nu însă cu transcendenţa Lui, nu cu veşnicia Lui sfântă, ci cu omul real, familiar, trăitor printre noi, împreună cu Dumnezeul subteranei omeneşti. Hristos, în subtilele pagini de exegeză teologică, e nu atât un ziditor, cât un mediator între zidire şi eternitate, chemat, la înspăimântătoarea judecată, să fie mărturia tragediei omeneşti, a suferinţei şi a absurdei întocmiri a timpului. În admirabilele predici ale monahului de la Rohia, Fiul lui Dumnezeu este contemporan, mai întâi cu noi, în bucuria roadelor duhovniceşti, ale istoriei şi ale culturii.

AUREL SASU