Până în vremurile din urmă iubirea de patrie era un sentiment nobil, o datorie de onoare. Astăzi el ori s-a stins cu totul în favoarea unui cosmopolitism fără margini, fie s-a alterat, manifestându-se în zone lăturalnice. În orice caz, suflul mistic al iubirii de Patrie, racordarea ei la Dumnezeu s-a pierdut în prea mare măsură. În mod normal, patria pământească ar trebui să fie o oglindire a Patriei cereşti celei veşnice, spre care omul firesc tinde firesc prin toată lucrarea lui. Fiind, deodată, un dar, precum şi rodul unor jertfe de mai multe generaţii, de multe ori plătite cu preţ de sânge, Patria se cuvine slujită cu credinţă, apărată şi sporită, pe cât se poate fiecăruia, prin adaosul lucrării personale, conform talanţilor primiţi. Marii artişti sunt dintre cei care realizează şi asumă în mai mare măsură această responsabilitate, în cazurile fericite ei devenind voci ale neamului lor, în faţa lumii şi, îndeosebi, în faţa lui Dumnezeu. Pentru Andrei Tarkovski: „Patria este ţara în care te-ai născut, unde ai crescut, ale cărei rădăcini şi cultură le posezi." Aşadar, patria înseamnă peisaj, istorie, cultură... Componenta spirituală a patriei este cea care prevalează la Tarkovski. Iar în cadrul ei, desigur, credinţa creştină ortodoxă, pe care o asumă şi o mărturiseşte, prin operă şi prin cuvânt.

Două situaţii pot da un caracter mai dramatic iubirii de Patrie şi o scot în evidenţă: războiul (îndeosebi cel împotriva unor invadatori) şi exilul. Andrei Tarkovski le-a cunoscut pe amândouă. A cunoscut Marele Război de Apărare a patriei direct, prin dificultăţile care s-au repercutat asupra vieţii lui, şi indirect prin participarea tatălui său la acest război. Mai târziu avea să cunoască şi exilul, la care, practic, a fost împins, prin atitudinea ostilă a autorităţilor politice şi culturale sovietice, care-l împiedicau în chip făţiş să lucreze.

Chiar şi în exil, Tarkovski şi-a purtat Patria sa cu sine, în inimă. Era şi el bolnav de acea nostalghie despre care a vorbit atât de adesea. Acest lucru se vădeşte în filmele sale, al căror fundal de simţire şi atmosferă sunt ruseşti, chiar când situarea lor spaţială sau temporală pare nedeterminată.

În fiecare dintre filmele marelui regizor rus problema iubirii de patrie este tratată într-un fel sau altul, îndeosebi prin referinţele la istoria ei politică şi culturală. Eroii tarkovskieni au un sentiment de nostalghie în legătură cu Patria lor şi, îndeosebi, cu suferinţele ei, dar şi ale lor în raport cu ea. Ei se simt totdeauna responsabili de propăşirea ei spirituală, ca atare, cel mai adesea, şi vinovaţi în raport cu ea. Privesc cu îngrijorare mersul ei, starea ei atunci când ea devine precară din punct de vedere spiritual, cu toate cele aferente, inclusiv cu alunecări grave în ceea ce priveşte moralitatea. Şi încearcă să salveze tot ceea ce mai poate fi salvat.

Regăsim în filmele lui Tarkovski dezbateri şi trăiri în legătură cu o serie concentrică şi succesivă de patrii, de la cea pe care o constituie copilăria, trecând prin patria propriu-zisă (ca teritoriu locuit de un popor), până la întreg Pământul ca patrie. Toate în călătoria lor, deloc facilă, spre Patria cerească...

Tarkovski şi-a iubit enorm Patria (aceasta fiind, desigur, Rusia, iar nu Uniunea Sovietică) şi şi-a pus întreaga lucrare în slujba ei, cu arderea sufletească aferentă. Situarea sa a fost una exemplară. Dar, precum mulţi alţi patrioţi de mare prestigiu din această lume, osemintele lui Tarkovski odihnesc departe de patria sa, pe insula rusească pe care o constituie cimitirul de la Sainte-Geneviève-des-Bois, nu departe de Paris. Opera sa nu va sfârşi să slujească cu strălucire Patria sa în toate colţurile Pământului şi dincolo de el. Adică să slujească şi să slăvească pe Dumnezeu.

COSTION NICOLESCU