Memoria superioară, specific umană, e însoţită de conştiinţa de sine. Acest tip de memorie superioară se întemeiază îndeosebi pe relaţii logice, de înţeles, cu posibilitatea localizării în timp şi spaţiu a evenimentelor înregistrate. Despre această din urmă categorie a memoriei se ocupă autorul acestui eseu, făcând referire directă la percepţia asupra relaţiei dintre memoria umană şi Dumnezeu, pe care o are Fericitul Augustin în capitolul 10 din lucrarea sa Mărturisiri. Vorbind despre conţinutul memoriei umane, Fericitul Augustin ridică problematica prezenţei în cadrul acesteia a noţiunilor intelectuale, a imaginilor percepţiilor anterioare, a acţiunilor trecute, a stărilor sufleteşti şi, ceea ce este cel mai important, a ideii de Dumnezeu şi implicit a lui Dumnezeu Însuşi. El ajunge la concluzia că noi oamenii aflăm doar ceea ce păstrăm sau avem deja în memorie. Aşadar noi Îl avem pe Dumnezeu în memoria noastră, căci astfel nu am putea porni în căutarea Lui dacă, iniţial, nu L-am avea în memorie.

FLORIN PARASCA