În studiul de faţă ne-am propus să abordăm problema îndrumării spirituale în tradiţia răsăriteană creştină, plecând de la un eminent ascet din pustia egipetană din secolul IV, şi anume avva Evagrie Ponticul.

Astfel, ceea ce se desprinde cu evidenţă maximă din teologia monahului pontic e faptul că, prestaţia unui patér pneumatikós nu e faptul de a comunica în mod abstract şi discursiv o doctrină, ci mai curând, de a propune ucenicului său un mod de asimilare vie a unei învăţături duhovniceşti.

În această ambianţă a experienţei duhovniceşti credem că trebuie situată problematica părintelui duhovnicesc şi, aceasta a fost, totodată, teza pe care am vrut s-o legitimăm în cadrul acestui studiu: avva se defineşte în primul rând ca un anthropos pneumatikós, adică un om care prin îndelunga sa experienţă în deşert a deprins tainele vieţii duhovniceşti.

Înţelegem prin urmare faptul că, modul de viaţă al monahului pontic nu este identic cu cel al unui învăţător (didaskalos), deoarece ceea ce se transmite prin acest mod de viaţă nu e o doctrină, ci experienţa sa personală cu privire la viaţa duhovnicească.

Pe scurt, avva Evagrie Ponticul se defineşte mai curând ca un autentic părinte spiritual decât ca „filosoful" deşertului (A. Guillaumont), a cărui funcţie esenţială constă în asumarea unui ghidaj lăuntric al ucenicului în viaţa duhovnicească.

DANIEL LEMENI