Istoria naturală s-a dezvoltat în Antichitate graţie unor spirite pozitiviste, mânate de un spirit ştiinţific de necontestat. Realitatea era cercetată cu acribie, iar enormei tradiţii care înscria animalele într-un sistem mitologic care le conferea certe funcţii simbolice îi răspundea şi o tendinţă raţionalistă. Creştinismul se opune ambelor tendinţe, exluzând animalul din religie, demonizându-l sub formă de „idol" şi, în acelaşi timp, neacordând importanţă „naturii" sale primare, ci celei „simbolice". Studiul de faţă analizează cum se raportează Dimitrie Cantemir, în Istoria ieroglifică, la tradiţia creştină de interpretare a simbolului animalier, care nu îşi pierduse cu totul autoritatea nici în Occident şi, cu atât mai puţin, în Răsăritul Europei.

BOGDAN CREŢU