Medievală, barocă sau modernă, umanitatea se regăseşte, dintotdeauna, în aceeaşi condiţie dramatică a interstiţiilor, "între Destrămarea Timpului înaripat şi Scrierea Istoriei şi stiletul său" (Paul Ricoeur). Solu?ia pe care ?i-o oferă este aceea a scrierii, armă ?i leac (pharmakon), formă de anihilare a spaimei neantului ?i ofertă spirituală a definirii de sine - prin introspec?ie sau prin analiza comparativă cu alteritatea în diferitele ei ipostaze (identitare, religioase, morale, sapien?iale etc.) - în fa?a celorlal?i ?i a istoriei. Din această perspectivă, ne focalizăm aten?ia asupra lui Dimitrie Cantemir, citit prin filtrul predosloviilor lucrărilor sale, văzute ca spa?iu privilegiat unde se cristalizează ?i se define?te profesiunea de credin?ă a autorului ce adaugă scrierii istoriei, văzută ca „lupta monomahiii [...] împotriva tiraniii uitării lucrurilor", dincolo de ideea de recuperare, de efort combatant ?i de exerci?iu al discernământului, ?i reperele unei veritabile ontologii, dublate de cele ale unei deontologii exemplare.

LAURA LAZĂR ZĂVĂLEANU