Eseul de faţă se doreşte o interpretare în spiritul esteticii teologice a poeziei Pietà de Valeriu Anania (cu care se sfârşeşte ciclul „Orele mamei"). Miezul acestei poezii constă în încredinţarea fiinţei şi a destinului celei dragi, unei instanţe familiale transmundane: "Lăsaţi-mă s`o iau în braţe,/ s`o strâng la piept/ şi aşa/ ca pe o jucărie cerească/ să i-o duc tatălui meu". Împrejurarea că ciclul „Orele mamei" a fost publicat, mai întâi, în volumul Anamneze nu este deloc întâmplătoare. Gândul ne duce la teoria platoniciană a anamnezei, ca rememorare „ a lucrurilor pe care sufletul nostru le-a văzut cândva". În liturghie, un moment central se numeşte „anamneză", rugăciunea aducerii aminte, şi constă în memorarea faptelor Domnului Hristos, de la Întrupare la Cina cea de Taină, Pătimirea morţii şi Învierea Sa răscumpărătoare pentru oameni. Asemenea proces interior de re-cunoaştere, prin rememorare, şi de trăire, prin duh, în ritualul anamnetic a avut, desigur, un efect profund în concepţia şi practica poetului-teolog, deprins din adolescenţă cu taina liturgică. Această percepţie metanoică/transformatoare din planul trăirii duhovniceşti are, probabil, nevoie de o susţinere şi din planul teoriei, pentru care apelul la paralelismul dintre imaginea poetică şi aceea erminică, poate fi semnificativ. Un răspuns consistent îl aflăm în secţiunea despre teologia icoanei, din volumul Cerurile Oltului de Valeriu Anania. Conţinutul poeziei sugerează deplin concepţia ortodoxă privind „mutarea cu totul la cer" a Maicii Domnului - de către Fiul Hristos. Autorul propune şi o lectură comparativă, pornind de la un celebru tablou al lui El Greco, Înmormântarea contelui d`Orgaz, (din biserica Santo Tomè din Toledo).

IOAN ŞT. LAZĂR