|
Scrisoarea marelui ritor al patriarhiei ecumenice Manuil din Corint către Neagoe Basarab
Scrisoarea marelui ritor al patriarhiei ecumenice
Manuil din Corint către Neagoe Basarab
Nicolae-Şerban Tanaşoca
PREAMBUL
Păstrată astăzi între manuscrisele greceşti ale Bibliotecii Universităţii din Illinois, semnalată ca inedită de Chr. Patrinelis în 1962, scrisoarea marelui ritor al Patriarhiei ecumenice Manuil din Corint către Neagoe Basarab, voievodul Ţării Româneşti, despre deosebirile dintre romano-catolicism şi ortodoxie a fost adusă în dezbaterea istoricilor de către Leandros Vranoussis în anul 1970. După ce demonstrase că manuscrisul variantei greceşti a Învăţăturilor lui Neagoe către fiul său Teodosie din biblioteca mănăstirii Dionysiou datează din secolul al XVI-lea, nu din al XVII-lea, cum se crezuse, ba mai mult, că este un manuscris autograf al marelui ritor al Patriarhiei ecumenice Manuil din Corint, istoricul grec a socotit potrivit să invoce scrisoarea aceluiaşi ca argument în favoarea paternităţii lui reale asupra Învăţăturilor. Potrivit lui Leandros Vranoussis, scrisoarea, un mic tratat de teologie simbolică, cerut de Neagoe lui Manuil, este dovada strânsei lor cooperări spirituale şi intelectuale. Ar fi plauzibil, aşadar, ca marele ritor să fi compus, din porunca voievodului român, nu numai micul tratat teologic, dar şi marea scriere parenetică. Ipoteza lansată de Leandros Vranoussis a stârnit vii controverse. Domnul Dan Zamfirescu, cel mai devotat cercetător şi cel mai bun cunoscător al textului Învăţăturilor lui Neagoe, a respins-o categoric, istoricii Mihai Berza, Virgil Cândea, Petre Ş. Năsturel, Andrei Pippidi au acceptat-o cu unele rezerve şi nuanţări. Petre Ş. Năsturel, care s-a aplecat pentru prima dată în 1969 asupra scrisorii lui Manuil din Corint către Neagoe, are marele merit de a o fi pus în legătură cu intenţia domnului Ţării Româneşti de a se asocia, împreună cu domnul Moldovei, la cruciada gândită de papa Leon al X-lea, aşadar cu pregătirea lui în vederea dialogului şi negocierilor în acest scop cu lumea catolică, direcţie de cercetare care trebuie negreşit urmată.
Manuil din Corint (ca. 1460 - ca. 1551) era un teolog de prestigiu, profesor la Şcoala Patriarhiei. El a combătut, pe urmele lui Ghenadie Scholarios şi Matei Kamariotes, ideile filosofice ale lui Bessarion şi Plethon, s-a exprimat polemic asupra divergenţelor dintre catolicism şi ortodoxie, a tratat în chip special despre purcederea Duhului Sfânt şi despre Purgatoriu, a fost autorul unor izbutite cântări şi slujbe bisericeşti. În scrisoarea către Neagoe, Manuil enumeră ca principale erori ale latinilor: 1) dogma despre purcederea Sfântului Duh de la Tatăl şi Fiul; 2) indistincţia dintre Fiinţa şi Energia divină; 3) folosirea azimelor la împărtăşanie; 4) formulele rostite şi gesturile rituale săvârşite la botez; 5) modul de săvârşire a altor Sfinte Taine; 6) modul laxist în care este concepută şi practicată preoţia; 7) credinţa în Purgatoriu; 8) săvârşirea diferită a semnului Crucii, rosturile şi semnificaţiile diferite acordate lui; 9) prăznuirea unor sărbători în comunitate cu iudeii; 10) concepţia şi practica rugăciunii. Prima formulare sau o variantă a acestei liste argumentate de erori ale latinilor elaborate de ritorul Manuil pentru Neagoe Basarab, pare să fie cunoscuta sa Apologie prin care răspunde obiecţiilor aduse doctrinei ortodoxe de dominicanul Fra Francesco şi care se păstrează în numeroase manuscrise în diferite biblioteci ale lumii, fiind editată imperfect în Migne, Patrologia Graeca, vol. 140, col.471-480, dar citată adesea de specialişti. Din ambele variante ale listei, cea adresată voievodului ortodox Neagoe şi cea adresată dominicanului Francesco, lipseşte în chip frapant dogma primatului papal, punct fundamental de divergenţă între catolici şi ortodocşi. E o lacună care se cere negreşit explicată: este ea întâmplătoare sau intenţionată ? Scrisoarea lui Manuil va trebui amănunţit examinată pentru a-i stabili locul şi a-i explica originalitatea în ansamblul teologiei greceşti din vemea turcocraţiei, admirabil cercetate mai de curând de Gerhard Podskalsky, precum şi în contextul literaturii de polemică între catolici şi ortodocşi a vremii, atent studiată în ultimele decenii de cercetători ca Jean Darrouzès, Marie Elene Blanchet sau Tia M.Kolbaba.
Scrisoarea marelui ritor al Patriarhiei ecumenice Manuil din Corint către voievodul Neagoe Basarab nu a fost până astăzi nici publicată, nici tradusă în altă limbă. Nu de mult, Prof. Dr. Dan Zamfirescu a avut amabilitatea să-mi încredinţeze fotocopia manuscrisului scrisorii lui Manuil de la Universitatea din Illinois, pe care şi-o procurase, în vederea editării, traducerii şi comentării ei. La îndemnul lui, am întocmit ediţia textului grecesc şi am elaborat traducerea acestuia în limba română. Am prezentat public scrisoarea lui Manuil, însoţită de comentarii sumare, în două rânduri, la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti şi la Societatea Culturală Bizantină. Urma să fac, nu de mult, o comunicare mai amplă pe marginea acestui izvor în cadrul unei sesiuni ştiinţifice organizate de doamna Claudia Tiţa-Mircea - căreia îi datorez şi primul contact cu ediţia din Migne a Apologiei - la Călimăneşti, la care nu am mai putut participa. Pentru că mulţi colegi le aşteaptă, mă grăbesc să dau deocamdată publicităţii în revista Tabor ediţia şi traducerea scrisorii marelui ritor Manuil din Corint către Neagoe Basarab, urmând să public ulterior şi un comentariu istoric mai amplu pe marginea ei.
TRADUCEREA
(p.137r) Prea înaltului şi prea strălucitului Domn Ioan Neagoe, mare voevod şi bazileu şi autocrat al întregii Ungrovlahii, Manuil, marele ritor al Marii Biserici [îi trimite] urări de bine.
Preaînalte, preastrălucite, preaevlavioase şi preadreptcredincioase Doamne Ioan Neagoe, mare voevod şi bazileu şi autocrat al întregii Mari Ungrovlahii! Întrucât mi-ai poruncit să-ţi înfăţişez, pe scurt, pricinile pentru care, cu argumente greşite, latinii s-au lepădat şi s-au îndepărtat şi de adevăr şi de noi, astfel încât întru totul sunt şi li se zice eretici, încep acum prin a-ţi relata despre dogma falsă şi blasfemia lor cea mai mare împotriva Duhului Sfânt. Ei spun că Sfântul Duh purcede şi de la Tatăl şi de la Fiul, că-şi trage adică existenţa şi fiinţa din ambele aceste două ipostasuri şi introduc astfel două principii în Sfânta Treime, ceea ce este o rătăcire faţă de dreapta credinţă. Noi recunoaştem şi mărturisim numai pe Tatăl drept cauză şi principiu al Fiului şi al Sfântului Duh, şi izvor al Dumnezeirii. Din care se naşte fără durere Fiul, precum din minte gândul, şi purcede, adică îşi trage existenţa şi fiinţa, Duhul Sfânt. După cum spune şi Domnul nostru în Evanghelii: „când va veni Mângâietorul pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine"1. Dar întrucât ereticii latini, atunci când aud că Domnul le-a zis Apostolilor „pe care Eu Îl voi trimite vouă", / (p.137v) socotesc că trimiterea şi purcederea sunt unul şi acelaşi lucru, e necesar să se amintească, spre lămurirea celor zise de Domnul, că, dintru început, două sunt purcederile Preasfântului Duh: una e purcederea nemijlocită, atemporală şi veşnică, numai din ipostasul Tatălui, din care îşi trage existenţa şi fiinţa şi cealaltă, purcederea de la Tatăl prin Fiul, prin care este trimis şi dăruit credincioşilor [şi] coboară peste ei harul Lui, aceasta este numită temporală şi milostivă, după cum două sunt şi naşterile Fiului, una nemijlocită din ipostasul Tatălui, mai presus de timp, şi eternă, şi imaterială, prin care are fiinţa veşnică de la Tatăl, şi cealaltă, temporală, naşterea din Duhul Sfânt şi Maria Preasfânta Fecioară spre mântuirea noastră. Întrucât una [singură] este fiinţa şi firea Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, şi Dumnezeu Unul este nedespărţit după fiinţă în cele trei ipostasuri, şi o singură acţiune, şi dorinţă, şi voinţă, şi putere au cele trei ipostasuri, aşadar potrivit uneia şi aceleaşi voinţe şi potrivit uneia şi aceleiaşi puteri şi acţiuni le trimite Fiul credincioşilor Duhul de la Tatăl. Potrivit acestei comune identităţi de voinţă Îl trimite şi Duhul Sfânt pe Fiul în lume, precum se poate vedea din cuvintele profetului Isaia, când spune despre persoana Fiului: „Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-a trimis să-i vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor orbiţi vederea din nou"2. Una este, aşadar, trimiterea şi alta purcederea. Dar latinii, pentru că înţeleg greşit acest lucru, s-au îndepărtat de adevăr. Domnul, când pune în lumină purcederea temporală şi milostivă a Sfântului Duh, potrivit căreia şi El Îl trimite pe Acesta credincioşilor de la Tatăl / (p. 138r ) prin comuna [Lor] voinţă şi dorinţă, zice: „când va veni Mângâietorul pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl, Duhul adevărului care de la Tatăl purcede"3. Iată existenţa Lui atemporală şi veşnică cea care purcede nemijocit numai din ipostasul Tatălui; de aceea şi utrenia adaugă, când mai spune: „care numai de la Tatăl purcede", adică există şi îşi ia fiinţa. Acestor cuvinte dumnezeieşti şi Apostolii, şi ceilalţi învăţători ai Bisericii noastre le-au dat toţi cu adevărat şi statornic ascultare, iar sinoadele le rostesc şi le proclamă, şi noi, supunându-ne lor, aşa credem, aşa predicăm. Căci spune dumnezeiescul şi marele Vasile: de vreme ce Tatăl are fiinţa desăvârşită, şi dacă rădăcina şi izvorul Fiului şi al Sfântului Duh sunt mai sărace, atunci trei lucruri sunt puse în lumină sub numele de izvor: principiul, plenitudinea şi permanenţa. Acela care este aşadar izvorul Domnului are şi aceste trei însuşiri: şi astfel, izvor al Sfântului Duh este Tatăl, căci El este în chip firesc şi principiul Lui; căci din El purcede şi este zămislit [Sfântul Duh], adică de la El are fiinţa şi plin este de El; căci întregul cu întregul coexistă. Şi este trimis fără contenire. Căci purcede dintr-o infinită şi eternă rodnicie. Şi, după fire, El există în Tatăl de care este de nedespărţit, deşi, ca ipostas, este despărţit în chip suprafiresc. Astfel gândesc toţi sfinţii noştri, cărora latinii, înfruntându-L pe Dumnezeu, li se împotrivesc, cugetând şi propovăduind învăţături potrivnice acestora. În afară de asta, în vreme ce noi socotim că una este fiinţa şi alta energia lui Dumnezeu, chiar dacă ambele sunt necreate şi eterne, ei [latinii] gândesc dimpotrivă, în chip greşit, fiinţa şi energia şi, în chip blasfemator / (p. 138v), susţin că fiinţa şi firea lui Dumnezeu sunt într-un anumit fel amestecate; căci, aşa cum, după ce discul solar se înalţă [pe cer], strălucirea lui durează toată ziua şi ne luminează şi, într-un fel, se amestecă oarecum cu noi, tot aşa şi fiinţa divină, deşi se înalţă de nesfârşite ori nesfârşit [mai presus de noi] şi este cu totul şi cu totul deosebită de noi, sfânta ei energie ajunge până la noi toată ziua şi ne luminează. Şi împlineşte darurile dumnezeieşti, şi lucruri dumnezeieşti lucrează, şi prin ea părtaşi ai firii dumnezeieşti, adică ai harului, ne face. Şi, într-un anumit fel, se face un amestec cu noi, deşi fiinţa dumnezeiască este cu totul neamestecată, aşa cum s-a spus. Aşadar, dacă fiinţa şi energia sunt unul şi acelaşi lucru, iar energia este amestecată, atunci şi fiinţa este amestecată prin ea, o părere ce ţine de gândirea eretică şi înseamnă blasfemie. În afară de asta, ei se folosesc de jertfa nedospită precum iudeii, rostind în privinţa aceasta multe pălăvrăgeli mincinoase. Cum că, pe vremea patimilor Mântuitorului, nu pâine dospită a împărţit Domnul ucenicilor, ci azimă, deoarece atunci se prăznuia Paştele iudaic, care cu azime se prăznuieşte. Şi ei mâncau desigur Paştele iudeu stând în picioare. Dar când Mântuitorul nostru a prăznuit Cina cea de Taină şi Domnul şedea la masă cu cei doisprezece4, care erau şi ei aşezaţi cu Iisus, Ioan, cel care-i era drag Lui, aplecându-se la pieptul Domnului, a cerut să-i spună cine va fi trădătorul5. De aceea [Iisus] ne-a dat celălalt Paşte, cel mistic. Precum a şi spus: „Mult am dorit să mănânc cu voi acest Paşte înainte de a pătimi"6. Luând nu azimă, ci pâine dospită şi, binecuvântând, a frânt şi a împărţit ucenicilor, zicând: „luaţi, mâncaţi, acesta este trupul meu" şi celelalte7. Căci pâine dospită era într-adevăr / (p.139r) la Cina cea de Taină şi nu azimă. Şi nici Paşte iudaic nu a prăznuit atunci Domnul. Şi Apostolul Pavel se rosteşte în concordanţă [cu acestea] şi despre pâine vorbeşte atunci când spune: „şi prăznuim nu cu aluatul vechii răutăţi şi netrebnicii, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului"8. La rătăcirea elinilor şi la adaosul acestei necredinţe în Dumnezeu şi răutăţi face aluzie [Apostolul Pavel], numindu-le aluat al răutăţii şi al netrebniciei. Căci, după cum puţinul aluat introdus [în făina frământată] se preface cu totul şi se întoarce la propria-i natură şi face să dospească [pâinea] şi să crească, tot astfel din această [slăbiciune] a oamenilor cea mai mică rătăcire ajunge să se prefacă în cea mai mare necurăţie şi necredinţă în Dumnezeu; şi în această privinţă latinii comit blasfemie, aducând jertfă în felul iudeilor. În afară de asta, în ce priveşte botezul, când vor să boteze pe cineva, ei nu spun „se botează robul lui Dumnezeu cutare în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh", ci zic „îl botez pe cutare", excluzând cu desăvârşire libera alegere a botezului de către cel botezat. Dar nici [nu fac] trei cufundări. Dar de care rugăciuni se folosesc bieţii de ei acolo unde la noi se rostesc în acest scop dumnezeieştile exorcisme împotriva demonilor ale prea marelui între ierarhi Vasile! În afară de asta, nu numai că par a se folosi de Mir în chip potrivnic învăţăturii hierofantului Dionisie Areopagitul, dar şi celelalte taine ale sfintei Biserici le administrează rău şi alăturea cu Legea. Şi în chip potrivnic predaniei dumnezeieştilor Apostoli şi a sfintelor sinoade. În afară de asta, despre preoţia lor ce s-ar putea spune? Multă stricăciune şi necurăţie zace în ei, căci (139v) faptele ruinătoare pentru suflet le socotesc lipsite de însemnătate, prinzându-se în luptă cu Dumnezeu şi vorbind împotriva Domnului. Căci Domnul [nostru] spune în Evanghelii: „dinlăuntru, din inima omului, se nasc cugetele cele rele: desfrânările, curviile, blasfemiile şi celelalte, acestea îl spurcă pe om"9, adică îl înnebunesc. Ei însă, făcând fără teamă toate aceste rele şi altele asemenea, nu socotesc totuşi că se spurcă, nici că ele sunt necurate, deşi gândesc şi săvârşesc lucruri potrivnice cuvintelor Domnului. În afară de asta, ei mărturisesc şi cred că, după moarte, sufletele au parte de focul purificator10. Chiar dacă David zice „Cine ţi se va mărturisi ţie în iad ? Nimeni". Căci în timpul vieţii fiecare dintre noi poate să se purifice prin căinţă şi mărturisire şi prin săvârşirea de fapte bune. Numai că şi în această privinţă, ei se rostesc la fel şi sunt de aceeaşi părere cu nemăsuratul Origen. În afară de asta, se pare că prăznuiesc, smintiţii, sărbătorile laolaltă chiar cu iudeii şi cântă psalmi împreună cu ei. Căci la procesiunile lor îi cheamă pe iudei cu Vechiul lor [Testament] şi poruncesc ca aceştia să pornească cei dintâi. Iar ei merg apoi în urma lor, cântând psalmi. Ca să arate chipurile, în felul acesta, că mai întâi au fost iudeii, şi abia apoi au urmat ei înşişi în credinţă. Dar dacă aşa ar sta lucrurile, ar trebui să-i poftească cât mai degrabă şi pe elini alături de cei din fruntea procesiunilor lor. Căci aceştia erau încă şi mai vechi decât iudeii; trebuia aşadar să-i poftească şi pe elini ca să poarte pe umeri chipul cioplit al lui Apolo. Căci acesta nu se deosebeşte de statuia pe care a adorat-o stricatul neam al iudeilor. După cum spune dumnezeiescul David: „şi au adorat statuia, şi au schimbat slava lui Dumnezeu / (140r) întru asemănare de viţel care mănâncă iarbă"11. Astfel, latinii cei lipsiţi de minte ajung să se degradeze în felurite chipuri. Căci se întovărăşesc cu apoape toţi ereticii şi cântă psalmi împreună cu ei. Şi cu armenii împreună liturghisesc, şi cântă psalmi, şi se roagă fără teamă, şi cu mulţi alţii, din care pricină şi dumnezeiescul nostru Părinte Ghenadie12, prea cucernicul Patriarh, sfânt fiind, aşa zice despre ei: „Să nu se creadă că erezia ateilor latini e simplă erezie, ci ea este însumarea tuturor ereziilor". Au şi multe altele mai rele decât cele amintite, pe care ar trebui să le veştejim, dar ajung şi acestea spre arătarea relei lor credinţe, din pricina căreia trebuie să nu-i socotim vrednici nici de vorbire, nici de convorbire, ci numai să ne îndepărtăm cu totul de ei, ca de nişte bolnavi fără leac, stăpâniţi şi roşi de iudaică duşmănie împotriva ortodocşilor. În afară de asta, noi credem că două sunt harurile Crucii de viaţă dătătoare, cu semnul căreia obişnuim să ne pecetluim persoanele: unul intim, care lucrează în inimile noastre, iar celălalt, cel împărtăşit, care se transferă asupra celor ce se află în preajma noastră. Aşadar, când ne rugăm sau când ne închinăm la sfintele icoane, intrând în sfintele biserici, trebuie să facem semnul cinstitei cruci cu cele trei degete strânse laolaltă, coborându-le vertical de la fruntea noastră până la piept. Şi să ducem mâna din partea dreaptă către stânga, ca să respectăm modelul tradiţional. Iar când vrem să transmitem celorlalţi harul ei, trebuie să facem din nou linia verticală, iar pe cea orizontală o facem mişcând mâna de la stânga spre dreapta (p. 140v). Şi aşa se împărtăşeşte celorlalţi harul ei. După cum obişnuiesc să facă şi preoţii şi ierarhii noştri, dar nici aceasta nu o ştiu latinii. În afară de asta, latinii spun în ignoranţa lor, pentru a dovedi că Duhul purcede şi de la Fiul, cum cred ei, că Domnul nostru, înviind din morţi şi arătându-li-se ucenicilor lui, uşile fiind încuiate, a suflat asupra persoanelor lor şi le-a spus: „Luaţi Duh sfânt!"13. Şi într-adevăr le-a oferit acest har şi facerea de bine a preasfântului Duh, nu însă ipostasul lui. Ce har atunci? Puterea de a dezlega şi lega: căci dacă iertaţi păcatele unora, iertate le vor fi, dacă le păstraţi, păstrate rămân. Există şi un alt argument mai înalt, în această privinţă. Căci Domnul nostru, luând asupra Lui însuşi omul cu totul, adică întreaga natură omenească, curăţându-l de vechea cădere adamică şi plăsmuindu-l din nou, l-a îndreptat cu desăvârşire. Căci nu numai în paradisul pierdut, dar şi în cer l-a făcut să urce. Şi l-a învrednicit de însoţirea cu Tatăl, înnoindu-l, aşadar, şi plăsmuindu-l iarăşi în chip desăvârşit, aşa cum am spus. Şi harul pe care [omul] îl pierduse, din suflarea aceea, care li s-a dat ca suflu al vieţii, pe acela înapoindu-l, l-a insuflat în persoanele ucenicilor. Şi le-a spus: „Luaţi Duh sfânt" adică harul Preasfântului Duh şi puterea domnească: dacă iertaţi unora păcatele, iertate le sunt, dacă le ţineţi, ţinute sunt. Căci s-a dăruit acolo, atunci, la început, suflarea vieţii, acum însă, aici, mult mai mult: har şi putere, aşa cum am spus. Şi altundeva a arătat Domnul / (p.141r) nostru că pe toate le-a făcut pentru om. A cărui învigorare şi îndreptare luând-o asupra Sa, a acţionat ca unul care poartă chipul întregii firi omeneşti. A spus Tatălui în chip potrivit: „Că M-ai iubit pe Mine mai înainte de întemeierea lumii"14. Şi acestea, în rezumat, le-am relatat, ca un slujitor, puterii înţelepciunii tale împărăteşti şi strălucite, pentru ca să cunoască diversitatea, stricăciunea şi reaua credinţă ale latinilor. În afară de asta, trebuie să amintesc împărăţiei Tale că Domnul nostru ne-a învăţat îndeajuns şi cum trebuie să ne rugăm, şi ce trebuie să cerem în rugăciune, precum şi despre toate celelalte lucruri care ne conduc către mântuire. Căci a devenit pentru noi tipar şi model, pentru ca, mergând pe urmele Lui, să avem parte de bunurile veşnice în împărăţia lui. Trebuie, dar, să ne înălţăm privirea către cer, şi, de asemenea, şi mintea, şi inima. Şi să zicem rugăciunea pe care însuşi Domnul a transmis-o Sfinţilor Apostoli: „Tatăl nostru care eşti în Ceruri, sfinţească-se numele Tău şi celelalte". Căci şi Domnul nostru a făcut aşa cum spune şi sfântul evanghelist Ioan: „Acestea grăind Iisus, a ridicat ochii spre cer şi a zis: Părinte, preaslăveşte pe Fiul Tău, ca şi Fiul să Te preaslăvească"15. Şi când cu Lazăr şi în multe locuri din sfintele Evanghelii. Aşa pare să facă şi fericitul David, inspirat de Sfântul Duh, care astfel zice: „Către Tine Cel ce locuieşti în cer am ridicat ochii mei"16. Urmând aceste sfinte cuvinte şi cântăreţii sfintei noastre Biserici astfel / (141v) spun: „către cer îmi ridic ochii mei către Tine, Cuvântule". Şi iarăşi : „Către cer îmi îndrept privirile inimii mele". Căci nu numai privirile, ci şi inima şi mintea trebuie să le înălţăm de aici, după cum am spus. Căci precum simţirea se îndreaptă către ceea ce este perceptibil, tot aşa şi mintea omenească se îndreaptă către binele inteligibil, care este Dumnezeu, Domnul nostru Iisus Hristos. După cum a fost văzut de noi în trup pe pământ şi este înfăţişat în icoane, tot aşa trebuie să-L şi gândim pe El în cer cu firea omenească nestricăcioasă şi îndumnezeită, căci rămâne în vecii vecilor inseparabil. De aceea, întotdeauna trebuie ca în rugăciunea noastră să înălţăm către cer şi privirile, şi inima şi mintea şi cu mintea să privim frumuseţea inteligibilă a Domnului nostru Iisus Hristos şi să se sfinţească şi inima şi mintea prin contemplarea ei, după cum a făcut, în timp ce se ruga, şi Ştefan, primul învingător biruitor17. Şi cu toţii au obişnuit să facă, şi cuvioşii, şi sfinţii, şi asceţii - şi sfântul Macarie18 întotdeauna se ruga, înălţându-şi ochii, şi inima şi mintea către cer - ţinându-şi [cu toţii] mâinile ridicate neclintit spre înalt.
1 Ioan 15, 26.
2 Isaia 61, 1.
3 Ioan 15, 26.
4 Cf. Matei 26, 20.
5 Cf. Ioan 13, 25.
6 Cf. Luca 22, 15.
7 Cf. Matei 26, 26.
8 Cf. 1 Corinteni 5, 8
9 Cf. Marcu 7, 21-23.
10 Purgatoriul.
11 Cf. Psalmii 105, 20.
12 Ghenadie II Scholarios (1405-post 1472), patriarh ecumenic, primul patriarh ortodox după instaurarea dominaţiei otomane la Constantinopol, cel mai de seamă teolog bizantin din vremea Paleologilor, jurist şi scriitor, cărturar erudit şi fecund, traducător din Părinţii şi scriitorii latini ai Bisericii. Iniţial favorabil uniaţiei, a respins-o apoi categoric. A păstorit în mai multe rânduri (1454-1456, 1462, 1464).
13 Cf. Ioan 20, 19-22.
14 Cf. Ioan 17, 24.
15 Cf. Ioan 17, 1.
16 Cf. Psalmii 122, 1.
17 Sfântul Ştefan primul martir creştin.
18 Poate Sfântul Macarie cel Mare, dacă nu Sfântul Macarie Makris din sec. XV, adept al apropierii frăţeşti de creştinii catolici, dar intransigent în apărarea dogmelor ortodoxiei
NICOLAE-ŞERBAN TANAŞOCA
|
