Făcând parte dintr-o familie de luptători pentru puritatea Ortodoxiei, Ioan Slavici recuperează în proza şi în memorialistica sa destule repere ale comunităţii tradiţionale transilvănene în care se reflectă fără echivoc credinţa în Dumnezeu, deoarece dincolo de achiziţiile culturale, răzbate imaginea unei copilării petrecute în biserică, unde oamenii se iubesc, se ajută şi îşi cresc copiii în spiritul credinţei pe care o moştenesc din generaţie în generaţie şi pe care înţeleg să o apere când e ameninţată de amestecuri, de falsificări. Referitor la proza lui Slavici, se poate spune că ea promite o întâlnire cu o lume tihnită, simplă în mişcările ei, care ştia în ce crede şi de ce crede, faţă de o lume confuză, surprinsă în literatura de azi în direct cu camera video, care nu ştie spre ce se îndreaptă, de unde îşi mai ia resursele pentru încă o zi de viaţă, cum să-şi distingă propria identitate sau cum să privească spre Dumnezeu. O banală observaţie ar fi aceea că o mare parte dintre personajele din literatura de azi, multe dintre ele venind în goană din iureşul ameţitor al străzii, al lumii cu ochii în pământ surprinse de obiectivul creatorului de literatură, nu mai ştie şi nu mai vrea şi nu mai poate privi în sus. Imaginaţia lor e searbădă, decupată, poate chiar ingenios programată, ceea ce subliniază încă o dată, dacă mai era nevoie, că orizontalitatea este asfixiantă.

SERGIU CIOCÂRLAN