Eseul de faţă pune în discuţie un tip de atitudine întâlnit frecvent mai ales printre românii din străinătate, anume de a-şi declina identitatea, de a renunţa într-o anumită formă la ea, sub pretextul nevoiii de adaptare la spaţiul străin. Această atitudine e coroborată adesea cu subaprecierea valorilor naţionale, cu sentimentul unei inferiorităţi funciare, cu abandonarea limbii materne, cu uitarea trecutului, cu dispreţuirea numelor sonore ale culturii sau istoriei naţionale, cu tendiţa de a importa sau inventa subculturi străine etosului acestui neam. A fi român astăzi ar trebui să însemne a crede în destinul poporului din care facem parte, care a pus în noi tot ceea ce avem mai bun, a recunoaşte nu numai calităţile, dar şi defectele, a înceta să ne ruşinăm a spune că ne iubim ţara, poporul, tradiţiile, aşa cum ne-au ajutat ele să dăinuim peste două milenii. Biserica românească din străinătate are aici un rol important de jucat, ca loc unde, pe lângă faptul religios, individul pricepe că aparţine unei colectivităţi, căreia soarta lui nu-i este indiferentă, care păstrează limba, obiceiurile, tradiţiile, tot ceea ce ne distinge ca neam de alte comunităţi.

LIDIA STĂNILOAE