Textul de faţă ia în discuţie cinstirea icoanelor şi limbajul lor. Icoana se prezintă ca un limbaj al Bisericii (care se adresează vederii aşa cum cuvântul se adresează auzului), expresie a vieţii sale liturgice şi a experienţei sale duhovniceşti. Tradiţia iconografică situează originea icoanelor în imaginea lui Hristos „nefăcută de mână” (acheiropoitès). De aceea icoana lui Hristos este o mărturie irevocabilă a întrupării lui Dumnezeu. Plecând de la învăţătura Bisericii despre dogma întrupării lui Dumnezeu, icoana arată adevărata faţă a Fiului lui Dumnezeu devenit om. Sarcina artei sacre constă tocmai în a mărturisi despre această dublă realitate: realitatea divină şi realitatea umană în unica persoană a lui Hristos. Pentru a reda această realitate divină, pe care Biserica o întrevede în vizibil, dar care nu poate fi exprimată în mod direct nici în cuvinte, nici în imagini, arta sacră a elaborat limbajul simbolic al icoanei. Icoana nu este un simbol, ci vederea reală a unui bun aflat deja în posesia noastră.

ELISABETH OZOLINE