Frecvenţa stereotipurilor pare să fie mult mai intensă atunci când vine vorba despre islam decât în cazul celorlalte religii. Mărturisirea dogmelor esenţiale, obligaţiile rituale şi un anumit cod comportamental definesc simplu şi clar relaţia de supunere a musulmanului faţă de Dumnezeu, iar în ceea ce priveşte relaţia cu semenii, este admirată o fraternitate de nezdruncinat. Hrănită dintr-o memorie occidentală ce a fost impresionată într-un moment istoric de eficienţa şi expansiunea acestei religii, dar promovată şi de un anumit curent neofundamentalist ce face un ideal din simplificarea islamului, imaginea este de fapt inexactă şi incompletă. Unitatea islamică este un dat potenţial doar din punct de vedere doctrinar, dar din perspectivă mundană coerenţa politico-religioasă a comunităţii islamice a dispărut la scurtă vreme, după perioda califilor rashidun. Diversitatea îşi va face loc, după cum spune tradiţia, ca o „binecuvântare" în viaţa comunităţii, treptat însă va fi secondată de diferenţe culturale şi civilizaţionale intracomunitare ce vor cristaliza entităţi politice rivale. Califatul însuşi, reperul clasic al unităţii, va fi relativizat şi dizolvat, accentuându-se în schimb solidaritatea fraternă musulmană, circumscrisă unei noi configurări politice, anume cea a statului-naţiune.

Renaşterea islamică a urmărit o resuscitare a unităţii islamice ca un răspuns la presiunile colonialiste occidentale, din această atitudine dezvoltându-se două viziuni diferite: tradiţionalismul - sau integrismul - şi modernismul. Încercările eşuate de refacere a califatului vor crea, în schimb, surogate de coeziune comunitară precum Organizaţia Conferinţei Islamice, ale cărei atribuţii sunt teoretic califale, dar a cărei formă de funcţionare consultativă iese din sfera tradiţiei islamice.

Contrastul dintre forma scolastică sau savantă a islamului şi tipurile de devoţiune populară, confreriile sufite sau viziunile mai mult sau mai puţin congruente ale tradiţionalismului şi modernismului asupra unor aspecte de conduită musulmană şi asupra relaţiei cu ştiinţa, relevă un alt tip de constante disjunctive în interiorul aparentei unităţi islamice.

În ultimele decenii, o nouă paradigmă comunitară, promovată de aşa numitul neofundamentalism, se manifestă în special în rândul musulmanilor din Occident, dar se extinde şi în ţările musulmane de tradiţie; programul său extrem de agresiv şi nociv constă în realizarea unităţii islamice prin eliminarea oricăror dezvoltări culturale, juridico-teologice şi civilizaţionale şi prin întoarcerea la islamul pur, considerat un izvor de inspiraţie şi identitate.

ILIE VALENTIN