Valeriu Anania. Literatura şi imaginarul detenţiei

Motto: „Omul înţelept e fericit chiar când e supus la torturi [...] Omul înţelept va simţi şi durerea"
(Diogenes Laertios)

Nicoleta Pălimaru

Sub semnul privilegiat al înţelepciunii, din voluta antică a lui Diogenes Laertios, se situează destinul şi opera literară a lui Valeriu Anania, pentru care închisoarea a constituit nu doar un spaţiu de ispăşire a păcatelor („Cu seninătate privesc în urmă, în sensul că eu i-am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate câte mi-a dat; în mod excepţional, pentru această experienţă, dar cu menţiunea, de la bun început, că le-am pus la picioarele lui Dumnezeu, ca prin ele să-mi răscumpăr păcatele, ale mele personale, altele decât cele politice, şi sper ca Dumnezeu să ţină seama de această rugăciune a mea", interviu cu Anca Noje, Echinox, nr. 1-2-3, an XXIX, 1997), ci şi un veritabil atelier de creaţie, menit să umple cu conţinut intervalul „mizeriilor vieţii de puşcărie", dar şi „tragismul reeducării", Valeriu Anania experimentând nemijlocit „bucuriile inefabile ale creaţiei" (Memorii, Polirom, 2008, p. 258).

Se cunoaşte din confesiunile scrise sau rostite ale deţinuţilor politici că în închisoare se supravieţuia prin trei arme de autoapărare: credinţa, cultura şi umorul. În ceea ce-l priveşte pe Valeriu Anania, acesta şi-a angajat fiinţa „într-un proiect personal de mare anvergură şi pe termen lung. El a început în vremea anchetei de la Securitate. Se ştie că printre metodele folosite de anchetatori era şi aceea că, după zece ore de hărţuială în interogatorii repetate, erai anunţat că a doua zi va fi abordată o temă nouă, terifiantă...

Când mi-am dat seama de această strategie, mi-am impus ca odată reintrat seara în celulă, să nu mă mai gândesc la anchetă, lăsând-o pe seama zilei de mâine. Dar golul trebuia umplut cu ceva. Acest ceva, pentru mine, nu putea fi decât literatura. Atunci am început un exerciţiu mintal, care a durat un an şi jumătate, în cursul căruia mi-am educat creierul să înregistreze versuri noi, din toate variantele posibile, să reţină pe cea definitivă... creierul devenea astfel o tăbliţă de ardezie pe care poţi scrie cu condeiul şi şterge cu buretele tot ce vrei" (interviu cu Corneliu Ştefanache, Însemnări ieşene, an II, nr. 5, mai 2005).

Ceea ce se vădeşte incontestabil din mărturia scriitorului priveşte efortul de regăsire a funcţiei primordiale a memoriei, exersate din copilărie, procedeu comparabil cu gestul zugravilor români de odinioară, care înfăţişau, după îndelungate retuşuri, chipul domnitorului văzut o singură dată.

În condiţiile unei „libertăţi cu botniţă" (Al. Soljeniţîn), Valeriu Anania şi-a impus preceptul de a scrie zilnic o pagină, după modelul arghezian: „Dar care e ocupaţia ta singur în celulă? Singura ocupaţie ar putea să fie literatura, şi atunci mi-am adus aminte de Arghezi: «Scrie zilnic o pagină, n-are importanţă dacă o vei publica sau nu [...]». Şi atunci m-am hotărât să scriu pe creier; de hârtii şi creion nu putea fi vorba în anii aceia în închisoare" (IPS Bartolomeu Anania, „Gânduri de recunoştinţă", în Mitropolia Olteniei, an LV, nr. 9-12, 2003).

Din şirul poeziilor scrise în memorie, a căror „calitate nu contează" atâta vreme cât exerciţiul „dă roade", esenţială este Facere, un poem cosmogonic, lucrat în închisoarea de la Piteşti şi pliat pe o tematică adânc religioasă.

Particularitatea o reprezintă participarea eului poetic la crearea lumii şi a cosmosului, când „vecia dormita, visând ce va să fie", iar Domnul „sta de veghe, cu dorul prin vecie". Tema discursului la Valeriu Anania, poet care deapănă în mintea lui geneza lumilor într-un larg repertoriu de amintiri vizuale, se încheie cu Parusia, moment marcat de plinătatea luminii, ca fenomen imaculat al existenţei: „Şi răspândea făptura lumină din lumină / şi aştepta, cu teamă, pe cel ce va să vină..."

Tot la Piteşti Valeriu Anania a început ciclul Istorii agrippine, în condiţiile unei epuizări totale: „puterile îmi slăbiseră mult [...] Acolo, la Piteşti, am simţit foamea chinuitoare, obsedantă, foamea fizică şi foamea psihologică" (Memorii, p. 312). Într-o variantă modernă, autorul realizează în stanţele acestui volum („un exerciţiu de vers şi unul de vocabular") o ingenioasă radiografie a trupului uman, pe „fişa" căruia sistemul circulator (vene, artere) apare echivalat metaforic cu itinerarul canalelor veneţiene. Într-o Veneţie „sangvină / Cu vii amurguri de lumină / Gondole mici pluteau candide / De-a lungul căii carotide".

Exerciţiul de scriere în memorie continuă în penitenciarul de la Aiud cu arhitectura mentală a piesei Steaua Zimbrului: „am început să lucrez primele versuri chiar atunci, în noaptea aceea, 10 dec. 1960. M-a întărit Dumnezeu şi am lucrat cu mare îndărătnicie, zi de zi şi noapte de noapte, alcătuind şi lepădând mii şi mii de versuri, repetând la infinit forma definitivă şi recapitulând - o săptămână din cele patru ale lunii - tot ce lucrasem până aici. Am lucrat acolo, în secţia de bolnavi, am continuat să lucrez în celular, unde am fost mutat după două luni... Piesa a fost gata la 25 ianuarie 1961, după treisprezece luni de muncă neîntreruptă" (Memorii, p. 322).

În articulaţiile sale piesa rezumă o poetică a spaţiului închis, revelată de termeni şi sintagme precum: beciul, temnicerul, „zornăitul de lanţuri" (tabloul 7), ce fac parte din „şocurile fenomenologice" ale scriitorului. Concomitent cu scrierea piesei Steaua Zimbrului începe rotunjirea proiectului unui Meşterul Manole: „În celularul de la Aiud m-am aşezat pe proiect cu toată stăruinţa, l-am închipuit în felurite ipostaze... Găsisem şi «cheia» care-mi mai lipsea. Din ziua aceea m-am aşternut pe lucru, zi de zi şi noapte de noapte; în vara lui 1963 piesa era încheiată, dar câteva scene le-am înlocuit ceva mai târziu, prin toamnă" (Memorii, p. 322).

Aiudul, ca experienţă personală, amprentează cu acuitate memoriile autorului prin reliefarea conştiinţei creaţiei: „În fapt, când mă gândesc la Aiud mă gândesc la aceste două piese. Munca aceasta - şi mai ales conştiinţa creaţiei - mi-au menţinut, de-a lungul acelor ani, echilibrul de care nu mulţi se bucurau. Acest univers interior al meu m-a făcut să îndur cu numai jumătate de suferinţă toate privaţiunile şi promiscuitatea vieţii de puşcărie" (Memorii, p. 323)

Jilava era o adevărată academie „sub pământ", unde se desfăşurau ceremonii colective de derulare a povestirilor, conferinţelor pe diverse teme şi a cursurilor de limbi străine: „un fizician, profesor universitar, ne-a vorbit despre structura luminii. Un altul ne-a vorbit despre operele de artă din Florenţa. Eu le-am vorbit despre mânăstirile din Ţara Românească...

Cei care cunoşteau limbi străine îi învăţau pe ceilalţi, fie datorită memoriei, fie unor mijloace pe care le inventam noi: să scrii, de pildă, pe fundul gamelei, pe care puteai să o ungi cu emulsie de săpun şi cu praf de var răzuit de pe perete. Când s-a descoperit, gamelele nu ni se mai lăsau decât atâta timp cât mâncam. Pe urmă s-a scris pe talpa bocancului. Când s-a descoperit au înlocuit toţi bocancii, au pus talpă de cauciuc striată. Atunci s-a scris pe limba bocancului. Au dispărut toate limbile de bocanc. S-a scris pe pereţi. S-au văruit pereţii în calcio vechio, să nu se mai poată scrie. S-a scris pe aţe scoase din cămaşă sau din prosop, şi cu nodurile făcute pe sistemul Morse.

În felul acesta s-au făcut rugăciuni şi cursuri întregi. Un asemenea curs, de Istoria literaturii engleze, a fost scris de un profesor pe un ghem care circula din celulă în celulă. Bineînţeles, cu riscul de a fi găsit la percheziţii, care erau foarte dese" (interviu cu Anca Noje, loc. cit.).

Prin focalizarea rostirii, dar şi a celorlalte mijloace de comunicare menţionate de Valeriu Anania, încercuite în contur întărit, cu sensul reîmprospătării memoriei, are loc o eliberare „de istorie, de determinările ei conjucturale" (Andrei Pleşu).

În viziunea lui Al. Paleologu, celula de închisoare declanşează „pe lângă toate formele de impostură morală, imbecilitate şi pe cele de boierie, eleganţă, gentileţe, demnitate, omenie [...] După componenţa ei, o celulă de închisoare poate fi o academie, un salon où l`on cause, o ţigănie sau un infern. Salvatoare pentru ins sunt aici cultura, imaginaţia, umorul şi, dacă ai dimensiunea aceasta, o purtare creştinească neostentativă şi tolerantă" (Al. Paleologu, Sfidarea memoriei, convorbiri cu Stelian Tănase, ed. a II-a, 2002, p. 170).

Pentru Valeriu Anania celula, în urma profundei familiarizări, devine „casa mea" (Memorii, p. 263), „a mea" (idem, p. 304), un spaţiu intim unde se consumă energiile creaţiei, adâncurile imaginarului carceral orientându-se spre o direcţie vizionară, aşa cum apare pregnant ilustrată în Meşterul Manole.

Valeriu Anania „locuieşte" celula, ea nu-l mai limitează, ci îi întreţine starea de „fantezie interpretativă": „Pereţii celulei aveau o seamă de crăpături, zgârieturi şi neregularităţi în care ochii însinguratului văd tot soiul de figuri şi istorii fantastice; şi astăzi mă obsedează corabia urmărită de rechin, dansul antediluvian şi schima unui Hercule mâncat de viermi. Dar mult mai multe închipuiri se desprindeau din mozaicul podelei" (Memorii, p. 251).

Avem aici un exemplu de instituire a imaginii, (imaginile iau mereu naştere printr-un contrast vizual), atent comentată de Gottfried Boehm, pe marginea unei poveşti a originii imaginii, expusă de Leonardo da Vinci în tratatul său despre pictură, devenită celebră sub titlul de „Macchia". Ea „se referă la o structură întâmplătoare de pete de pe un zid vechi. Leonardo recomandă viitorilor pictori să o privească cu atenţie, pentru a identifica acolo nori, chipuri, corpuri, monştri sau chiar peisaje, exersându-şi astfel fantezia interpretativă" (v. O filosofie a intervalului. In Honorem Andrei Pleşu, Ed. Humanitas, Buc. 2009, p. 287). Pornind de la această secvenţă, Gottfried Boehm diferenţiază trei aspecte regăsibile şi la Valeriu Anania: imaginile se bazează pe substrate materiale, ele deschid un câmp în care ochiul experimentează ceva drept ceva, iar pentru aceasta e nevoie de mecanica ochiului şi a mâinii (Idem, p. 287).

Ca detaliu de atmosferă merită să amintim prezenţa ochiului „care te scruta prin spion", un ochi răsturnat, opus ochiului lui Dumnezeu, ce nu se defineşte ca organ de vedere a lumii divine, ci aparţine stării de cădere. Omniprezenţa lui este terifiantă: „Ochiul acesta apărea din cinci în cinci minute... prezenţa acestui ochi mi s-a părut una din cele mai teribile torturi ale vieţii de închisoare comunistă; el te urmăreşte chiar şi atunci când nu se arată, te pătrunde, te furnică, îţi citeşte faţa, gesturile şi gândurile, îţi numără bătăile inimii... spionul îţi creează iluzia că poţi fi şi singur cu tine însuţi, un minut, două sau patru, pentru ca această iluzie să fie veşnic tăiată în bucăţi de întâlnirea cu ochiul, cu pupila aceea dilatată, fixă, din spatele uşii" (Memorii, pp. 247-248).

În aceste condiţii, Valeriu Anania a avut gândul de a renunţa la lumina ochilor, pentru a nu mai vedea „o omenire care nu mai merită să fie văzută. Zile şi zile m-a urmărit acest gând, până ce a devenit hotărâre. Trebuia să-mi înţep ochii, să li se scurgă lumina pe perina nesomnului meu" (Memorii, p. 301).

Orbirea, care „simbolizează bezna labirintului" (Annick de Souzenelle) este anulată de visul cu interdicţia şi sfatul său: „n-ai dreptul să fii altuia povară" (Memorii, p. 302).

Eliberarea din închisoare, eveniment petrecut la 1 august 1964, a însemnat şi descărcarea miilor de versuri din memorie, gest cu trimitere la inconştientul autorului, ce face dovada modului cum o imagine chemată din „adâncurile" copilăriei redevine prezentă: „La maşina de scris am scurs prin clape cele două piese şi o bună parte din poezii. Aveam vreo şase-şapte ani, când taică-meu, negustor cu prăvălie, mi-a pus în spate un „Vermorel", adică o maşină de stropit via, s-o duc pe deal, la oamenii care lucrau şi mai aveau nevoie de una. Când am ajuns în vârful dealului, la vie, unul din lucrători mi-a desfăcut curelele şi mi-a luat fierăria din spate; am avut senzaţia limpede că prind aripi şi încep a pluti pe deasupra viilor largi. Aceeaşi senzaţie mă încerca acum cu fiecare pagină pogorâtă din povara cerebrală" (Memorii, p. 337).

NICOLETA PĂLIMARU